Andreea Chirvasiu

“Stai departe de oamenii care iti micsoreaza ambitia. Oamenii mici fac intotdeauna asta. Cei cu adevarat mari te fac sa te simti ca si tu poti deveni mare”.

Pentru noi, tinerii Romaniei de azi, fiecare zi pare a se desfasura pe muchia pariului facut intre viata si ambitie. Cine va castiga in cele din urma, ramane de vazut. De ce parte a baricadei ne vom situa depinde de noi. Un singur lucru este cert:  si anume, ca nimeni nu ne poate spune cat poate dura acest pariu. In aceasta lupta dintre viata si ambitie suntem noi. Iar la sfarsit…ne impartim. NOI, cei care reusim sa trecem foarte usor peste orice problema cu zambetul pe buze, fara a ne pierde increderea in noi, in ceilalti, in ziua de maine, noi, care in acel “maine” suntem la fel de optimisti, si  NOI, cei care la cel mai mic esec cedam, abandonam, nu reusim san e adunam fortele si sa mergem mai departe.

Ceea ce se intampla in Romania de astazi, ar trebui sa fie pentru noi o lectie despre ambitie, si nu in ultimul rand despre curaj. Aceasta lectie ar trebui sa ne invete ca indiferent de ceea ce ne rezerva soarta trebuie sa speram, trebuie sa luptam, trebuie sa gasim puterea de a merge mai departe.

Iar cand ambitia ta se intersecteaza cu sfera politica, cand ambitia ta este de a schimba lumea in care si tu traiesti, cand ambitia ta este de a-i face si pe ceilalti sa creada in propria ta reusita, atunci pariul despre care vorbeam nu ar mai trebui sa aiba doar simpla valoare de concurenta, ci ar trebui sa capete amploarea unui razboi personal, un razboi cu EU-ul tau. Si acest lucru este cu siguranta cea mai grea incercare. Este greu pentru ca nu toti oamenii vor sa creada acest lucru.

Cand ambitia ta vizeaza decapitarea unui sistem care se vede cu ochiul liber ca nu are nimic de-a face cu democratia, cu prosperitatea, cu demnitatea atunci rabdarea este o virtute. Atunci politica iti devine prieten iar oamenii trepte din drumul tau. Si in toata aceasta nebunie tu trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca poti, pentru ca vrei, pentru ca trebuie.

Iar lupta ta devine o onoare, o onoarea ce desfiinteaza razboiul. Atunci el nu mai exista, ci este doar o cale, un drum de parcurs, character si fairplay. Singura conditie este ca toti ceilalti din jurul tau sa fie pe faza.

Pariul cu ambitia este ca diferenta dintre rece si cald. Nu este prea sanatos, dar te caleste. Iti caleste spiritul si caracterul personal. Doar cei care castiga acest pariu devin Lideri. Devin oameni cu cap, si nu doar oameni al caror trup se termina la umeri.

Inca inainte de a incepe a scrie aceasta postare pe blog, as dori sa nu ma intelegeti gresit.

Deci, in ultimele zile, noi, oamenii (romanii) am mai facut rost de o noua obsesie – ca parca nu aveam destul, si anume obsesia Sfarsitului. Daca ne privim unii pe altii ne dam seama acest sfarsit de lume a devenit ca un dead line, si cu cat se apropie mai mult cu atat suntem mai stresati.

De ce? Este sfarsitul lumii… si oare cum am putea opri noi oamenii acest lucru? Dar si mai surprinzator este faptul cum acceptam ca viata nostra sa fie condusa cu atata usurinta de prezicerile unui batranel de 89 de ani care afirma cu certitudine Sfarsitul Omenirii. Asa cum scrie Cuvantul lui Dumnezeu, sfarsitul lumii se va remarca prin faptul ca totul va arde, mortii vor invia. Da, se poate, Sfarsitul lumii poate fi si azi si maine. Trebuie inteles faptul ca nimeni nu poate sti cand va avea loc sfarsitul lumii, ci numai Dumnezeu este in cunostinta de acest lucru.  Nu stim cand va fi sfarsitul lumii, insa daca privim cu atentie in jurul nostru ne putem da seama ca este aproape, iar noi nu trebuie sa fim stresati de venirea lui, ci doar sa ne pregatim pentru ca nu va fi usor. Acest lucru nu trebuie sa il prezica nimeni pentru ca el este scris in Apocalipsa 3.3

Ingrijorarile timpului in care traim au pus stapanire pe noi, si, practic, am uitat sau poate nu ne mai facem timp sa traim asa cum trebuie – cu credinta – nu facem altceva decat sa privim nepasatori si uneori putin ingrijorati la toate nenorocirile care sa petrec in lume, fara a ne gandi macar si o secunda cat de mult contribuim noi la producerea lor. Fara indoiala ca Dumnezeu are un plan cu noi, un plan pe care cu siguranta il va duce la bun sfarsit, insa si noi, ca pamanteni, ca muritori, ca fii ai lui Dumnezeu grabim, fara sa ne dam poate seama, venirea Sfarsitului.

Sfarsitul lumii nu este un subiect de gluma. Insa observ cu o oarecare deznadejde ca a devenit subiectul preferat al prezicatorilor de dezastre. Nu contest faptul ca pentru unele preziceri privind sfarsitul lumii exista repere, dar nici nu pot sa nu imi amintesc ca toate acestea au fost urmate de acel sentiment de usurare dat de neimplinirea lor, si asta pentru bucuria unora si dezamagirea altora.

Stim cu totii ca acest lucru se va intampla, insa ceea ce nu concep nici in ruptul capului este aceasta isterie in masa care ne-a cuprins pe toti la auzul prezicerilor lui Harold Camping, un pastor american. Acesta si adeptii sectei din care face parte nu numai ca au lansat aceasta teorie dar au si afisat-o efectic in toata lumea, inclusiv in Romania, prin afise, brosuri sau bannere. Daca citim presa de acum cativa ani, ne vom putea da seama ca pastoral Harold a mai anuntat venirea sfarsitului lumii, insa predictia nu s-a adeverit.

Si totusi intrebarea mea ramane: “De ce ne isterizam asa in masa, de ce frica de a muri pune stapanire pe noi? De ce ne chinuim din rasputeri sa facem numai lucruri bune – cum am auzit ca se practica, poate Dumnezeu vede moralitatea din noi si in acest fel mai “amana un pic Sfarsitul”? Iar daca stau bine si ma gandesc, aceste preziceri sunt bine venite. De ce? Pentru ca oameni sunt morali si fac fapte bune doar daca stau deasupra capului cu amenintarea perpetua si apropiata a Sfarsitului, si a focului Iadului.

Ca oamenii vad ceea ce vor sa vada si anume semne peste tot, sunt de accord cu ei. Cum de acord sunt si cu faptul ca ultimul secol a fost plin de catastrofe si razboaie prevestitoare mult mai rau ca in trecut. Si in acest context sa nu ne mai sperie Sfarsitul pentru ca logica spune clar si raspicat: suntem mult mai multi oameni pe planeta decat in trecut, tehnologia de razboi s-a dezvoltat si automatizat complet, a aparut bomba atomica, am fortat natura iar ea ne-a raspuns cu tsunami si cutremure. In aceste imprejurari sa ne gandim la Sfarsitul Lumii. Pentru ca in acest fel Sfarsitul va veni, si nu numai el este foarte aproape. Sunt chiar sigura de asta, si indraznesc sa spun ca poate nici nu va fi nevoie de o interventie divina.

Intr-o incercare disperata de a egala fortele, in urma cu cinci ani s-a instituit si s-a decretat sus si tare – 5 Mai, Ziua Barbatului. Si pentru ca ei, dragalasii, in fiecare an, la inceputul primaverii uita de ei si se dedica exclusiv femeilor, iata ca vine si randul nostru sa ii sarbatorim asa cum trebuie. Asa s-a nascut Ziua Barbatului – o zi a lor si pentru ei in totalitate, astfel incat nu mai au nici un motiv sa se planga de faptul ca randul lor nu vine niciodata.

Insa personal nu cred ca trebuie legalizata sarbatorirea barbatului special din viata ta. Pentru ca astazi ma gandesc la ceea ce inseamna barbatul special din viata unei femei. In primul rand sunt de parere ca, atunci cand il intalnesti nu este nevoie de un 5 Mai pentru a-l sarbatori. Si asta din simplul motiv ca nu are nici o noima. Iar pentru acel barbat special, o singura zi pe an, pentru a fi sarbatorit mi se pare mult prea putin. Cu siguranta merita mult mai mult.

Viata unei femei se intersecteaza cu existenta multor barbati. Iata un motiv in plus sa-i sarbatorim. Si sa incepem prin a-i multumi lui Adam, primul barbat, care daca nu ar fi existat nu as fi existat nici eu, nici mama mea, nici bunica mea si nici prietenele mele. V-ati gandit vreodata ce s-ar fi ales de omenire daca prima creatie a lui Dumnezeu ar fi fost o femeie?

Apoi urmeaza barbatul visurilor din copilarie, desprins din basme si povesti, carti si magie, imaginat doar de tine, in toate detaliile. Apoi urmeaza barbatul cel mai destept din lume, apoi barbatul pentru care cumperi teancuri intregi de reviste, postere, si asta doar pentru ca iti place. Acestui sir de barbati li se adauga barbatul cu care te-ai sarutat prima data, cel cu care ai avut o aventura doar pentru ca ti-a placut. In viata unei femei vine o zi cand intalneste “barbatul ideal”, se casatoreste cu el, fiind pregatita, zice ea, sa isi dea chiar si viata oriunde si oricand. Insa intr-un final, plictisiti unul de celalalt divorteaza pentru vecie. Atunci el nu mai este “barbatul ideal”, ci doar un motiv in plus pentru a sarbatori Ziua Barbatului pe 5 Mai.

Scriu acest articol pentru barbatul urmator, barbatul special, cel care va urma si care va incheia sirul lung, tocmai datorita faptului ca este special. Barbatul urmator este barbatul pe care il astept. Nu il stresez sa vina astazi sau maine ci doar il astept, cuminte, sa vina. Sa vina asa cum este el, sa ma lase sa il cunosc, sa il descopar, sa il seduc, fara sa ma plictisesc vreodata de el. Pentru ca fara el nu as fi femeia care simte, care doreste, care viseaza, femeia care s-a mintit ca iubeste si ca este iubita, femeia care a iertat. Pentru ca fara el nu as fi femeia care sunt astazi.

Iar celorlalti barbate le spun La multi ani, si ii asigur ca voi bea o bere in cinstea lor, dar asta numai de sete.

O vorba din popor suna cam asa: “Nu musca mana celui care te hraneste”! Dar ce se intampla atunci cand te simti “saturat” sau si mai grav cand nu iti mai ajunge hrana oferita? Multi dintre voi imi vor replica ca asa-i de cand lumea si pamantul. Si trebuie sa recunosc ca aveti perfecta dreptate.

Pentru ca daca stam bine sa ne gandim “cand IUDA a condus in Gadina Ghetsimani gloata de calai, IISUS li s-a adresat cu Prietenie. Ceilalti ucenici l-au parasit si ei, dar El a continuat sa ii iubeasca. A fost dat la moarte chiar de catre poporul Lui, insa El, in vreme ce se chinuia pe cruce, gol si in cea mai injositoare postura, nu i-a judecat, nu i-a privit cu manie, doar a strigat: Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac”!

Au trecut milenii de atunci iar TRADAREA a ramas parte in vietile noastre. Ne tradam unii pe altii prin fiecare rautate, prin fiecare judecata asupra aproapelui nostru, prin fiecare gest de egoism pe care il facem. Noi, prin fiecare tradare a noastra, nu facem altceva decat sa continuam ceea ce a inceput Iuda acum 2.000 de ani. Perceptele religioase ne spun ca daca Iuda s-ar fi intors la IISUS, noi astazi l-am fi cunoscut poate sub numele unui Sfant.

Noi ca popor trebuie sa luam aminte la cat de mult conteaza o alegere. O alegere care iti poate schimba destinul. Nici Iuda si nici romanul nu s-au nascut tradatori, totul tine de alegerea pe care o facem in viata: muscam mana celui care ne hraneste sau alegem cinstea si onestitatea. Avem optinunea unei Cai de urmat, alegerea este doar a noastra.

Din pacate, cei mai multi dintre noi ne intalnim cu religia de cel mult doua ori pe an, in restul timpului facem casa buna cu tradarea. Iar la acest capitol – romanul sta foarte bine. Stie, si chiar are dintii potriviti pentru a musca mana aproapelui. O face cu usurinta, pentru ca in Romania nimeni nu este arestat pentru marsavie si tradare, nici macar certat nu este pentru aceste lucruri.

Romania ultimilor 20 de ani s-a cufundat intr-o crunta anormalitate. Insa, ceea ce mi se pare mult mai tragic este faptul ca Romnia a devenit o tara tipic de normala in toata aceasta stare care ne inconjoara. Tragicul merge intr-atat incat, pe zi ce trece, nu numai ca ne obisnuim cu starea de indolenta, de tradare, de nepasare, pe cine si ce tradam, dar am ajuns sa ni se para fireasca tradarea, indolenta, nepasarea.

Probabil ca ar trebui sa imi fie rusine ca gandesc altfel, ca, personal, consider aceste trasaturi de caracter “defecte majore”. Nu mai vreau ca in Romania, oamenii care detesta “tradarea dar si pe tradatori, sa fie considerati anormali doar pentru simplu fapt ca lupta sa isi pastreze minima demnitate.

Asta este Romania, eterna si fascinanta Romanie, locul unde eu ma incapatanez sa fiu un om cinstit si corect si sa il iert pe cel care imi musca mana cu care il hranesc.

Pentru crestini, Sfanta Sarbatoare de Paste constituie un moment de implinire spirituala, de retraire, practic, a celui mai important moment al crestinismului, si anume, Invierea Mantuitorului Iisus Hristos.

Este o perioada din viata nostra cand, scenariul cotidian capata noi dimensiuni. Duminica  Floriilor deschide Saptamana Patimilor, si fiecare zi a acestei durate semnifica o treapta pe care trebuie sa o trecem pentru a urca si cu sufletul, si cu trupul spre Inviere.

Nu vreau ca prin aceste articol sa tin o lectie despre crestinism, insa simt nevoia de a trece prin Saptamana Mare pregatindu-ma spiritual. Pentru ca este perioada in care noi toti trebuie sa incercam sa recuperam ceea ce nu am reusit sa facem pana acum. Personal consider ca Dumnezeu ne astepta pe fiecare si ne primeste la El pana in ultima clipa, consider ca niciodata nu este prea tarziu pentru a te apropia de Dumnezeu. Cred ca si pentru noi este suficient timp, important este sa o facem, si ceea ce este mai important este sa o facem din inima, nu din obligatii exterioare, ci din convingeri launtrice.

Este momentul in care trebuie sa luam aminte la cum petrecem aceste aceste zile, astfel incat la finalul lor sa putem avea puterea de a raspunde chemarii la Inviere.

Adeseori ne traim viata grabit, si cateodata chiar absent. De cele mai multe ori urgentele se aseaza tot mai mult inaintea lucrurilor importante. In fiecare zi gasim langa noi pe altcineva caruia ii acordam toata atentia noastra, si in aceeasi zi, seara, adormim inainte de a ne gandi, macar o secunda, la ceea ce ni s-a intamplat sau am simtit ieri.

In saptamana aceasta – in Saptamana Mare, a Patimilor, fiecare dintre noi ar trebui sa se intoarca spre sine si sa caute miracole in propria inima. Pentru ca aceasta perioada, desi trista, este cea mai frumoasa si profunda saptamana a credintei.

De aceea este foarte important cu ce ganduri incepem si strabatem Saptamana Patimilor. Personal o sa strabat aceasta perioada cu indrazneala exercitiului de a-mi primeni gandul, astfel incat sa ma pot indrepta catre Inviere cu demnitate si credinta. O sa strabat aceasta perioada cu promisiunea ca, niciodata, inainte de a aluneca in vis, sa nu mai uit sa imi spun rugaciunea, si sa ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate lucrurile frumoase care mi se intampla.

Viata, din punctul meu de vedere, nu este facuta sa mori de grija altora, ci sa iti realizezi visele. Trebuie sa lasam prostelile, pentru ca ne pretindem oameni cu idei si cu aspiratii. Sper! Oamenii sunt din ce in ce mai ignoranti. Mai ales in domeniul in care activam, si anume showbiz. Aici, ignoranta este la ea acasa. Cei mai multi cred ca este la moda si ca suna inteligent.

Pentru a nu cadea captivi acestei “apucaturi” este bine sa ne amintim ca batranii au cate o vorba inteleapta pentru oricine si orice. De aceea, este bine sa nu ignoram proverbul “cainele moare de drum lung si prostul de grija altuia”. In ceea ce ma priveste, referitor la intelepciunea acestor vorbe am o parere personala. Daca o intelegeti si o contestati, as fi extrem de bucuroasa.

Drept urmare, primul lucru pe care mi s-a casunat astazi sunt nu cainii si oamenii cu grija altora. Aceasta vorba spune multe despre foarte multi dintre noi. De ce isi pierd oare oamenii timpul purtand de grija celor din jurul lor? Este o intrebare la care oricat de mult m-as chinui tot nu gasesc raspuns.

De un singur lucru sunt extrem de convinsa si anume, ca este mult mai greu sa rostesti o vorba buna decat sa arunci cu piatra in celalalt. Este infinit mai greu sa te bucuri atunci cand celui de langa tine ii merge mai bine decat tie, decat sa arunci cu vorbe urate despre lucruri si situatii pe care oricum nu ai cum sa le cunosti sau sa le intelegi cu adevarat din exterior.

La fel de convinsa sunt si de faptul ca este aproape imposibil sa ai puterea de a aplauda efortul cuiva decat sa il critici atunci cand nu ai initiativa si nici dorinta de a face ceva.

Nu as fi scris despre acest subiect daca nu m-as fi convins de o vreme incoace, ca “purtatul de grija” este in cel mai fericit caz – simptomatic, iar in cel mai nefericit caz – maniacal.

Aud ca o gramada de “prietene” din jurul meu, doamne glamoroase dupa cum se pretind, ma barfesc ca in codru, asta spre satisfactia propriului orgoliu, creind tot felul de basme cu Zmei si Ilene Cosanzene avandu-ma ca subiect principal. Iata unde ajunge orice femeie care indrazneste  sa fie altfel decat celelalte. Imi imaginez doar cu ce placere isi raspandesc “sinceritatile” pentru ca nu- i asa, barfa este ceva nimeni nu iubeste, dar place tuturor. Mi-a placut teribil de mult vorbele unui intelept atunci cand incerca sa defineasca barfitorul: “Barfa este ca un pantof vechi caruia limba nu-i sta niciodata la locul ei.” Exact asa le pot caracteriza si eu pe “pritenele” mele  au poate ar avea anumite frustrari, ar spune psihologul, sau complexatii.

In final, doresc sa descretesc fruntile celor care au fost atinsi de aceste cuvinte, relatand o istorioara care mie mi s-a parut hazlie, si din care, sunt convinsa, foarte multe “prietene” binevoitoare au de invatat: se spune ca, undeva in America, un tanar reporter, a dezvaluit faptul ca in cautarea de sensational scotocea prin lada de gunoi a unui secretar de stat american. Sunt convinsa ca printre lucrurile aruncate, reporterul a gasit si lucruri “de bine”, insa cu siguranta pe acestea nu le va da publicitatii niciodata.

In fiecare an, pe data de 7 aprilie, intreg mapamondul sarbatoreste Ziua Mondiala a Sanatatii. Tema aleasa pentru anul acesta a fost Protejarea sanatatii de schimburile climatice.

Intr-adevar, intr-o lume civilizata, intr-o societate in care cetatenii sunt respectati, si nu doar ei ci si drepturile acestora, sanatatea este si trebuie respectata.

Cum au ales guvernantii din Romania sa sarbatoreasca Ziua Mondiala a Sanatatii nici Dumnezeu nu ii mai intelege. Iar noi romanii de rand am “sarbatorit”ceea ce ei ne-au oferit: desfiintarea spitalelor, cresterea numarului de someri prin desfiintarea personalului medical, oameni care mor in fata spitalelor desfiintate pentru ca nu mai are cine si unde sa le ofere ingrijirea medicala necesara, reducerea programelor de sanatate, saracirea populatiei si aducerea ei in situatia de a nu isi mai permite cumpararea tratamentului necesar, flamanzirea si nu numai. Asa au inteles autoritatile de la Bucuresti sa sarbatoreasca Ziua Mondiala a Sanatatii. Astea da motive de sarbatoare.

In schimb noi, cei neputinciosi, cei bolnavi, cei care lupta in fiecare zi pentru o viata mai buna, noi, sigur nu am avut ce sarbatori, eventual Moartea sanatatii romanesti.

Intr-o campanie electorala inceputa cu mult prea din timp, ce ne mai pot spune ei? Ce mai pot spune ei unor oameni care zilele acestea isi ingroapa mortii sau acelor oameni care au ramas pe drumuri datorita faptului ca si-au pierdut serviciul prin desfiintarea unitatilor medicale. Ce va mai putea sa spuna actuala putere atunci cand va trage linie si va da  socoteala, si care pe deasupra va mai avea si tupeul sa isi ceara, sau mai bine spus sa isi cerseasca votul pentru inca un mandat? Care va fi raspunsul lor? Sunt convinsa ca va fi unul “nesimtit”, si anume ca aceasta a fost adevarata reforma a sistemului sanitar romanesc. Fara o specificatie insa: ca in aceasta reforma rezista cine poate.

Stimati politicieni, nu uitati ca romanul de rand, romanul sarac, neputincios, bolnav si flamand va fi tot timpul aici. Va ierta dar nu va uita. Iar atunci cand veti intinde mana dupa votul nostru, si ne veti ura “Sa traiti bine” sau “Sa fiti sanatosi”, va asigur inca de pea acum ca replica nu va fi o injuratura. Nu, pentru ca romanul de rand are caracter – va va trece la “inmormantarea” voastra politica. Iar pentru acest lucru nu pot decat sa ii urez success.

Recunosc ca mi-am petrecut cateva zile sa inteleg cum de s-a ajuns la o astfel de situatie, de desfiintare a spitalelor. Si asta cu atat mai mult la noi in Romania, o tara, care daca citesti statisticile Organizatiei Mondiale a Sanatatii, vei constata cu ochiul liber ca inregistreaza o imunitate scazuta la boli.

In cautarea unei motivatii de bun simt, am fost sincer interesata de studiile acestui domn ministru al sanatatii, Cseke Attila. Nu ma asteptam sa gasesc ceva prea spectaculos, insa am fost extrem de dezamagita cand am constatat ca nu este medic. Iar sa il suspectam ca ar avea un minimum de cunostinte de management, este deja prea mult. Si stau si ma intreb acum pe ce se bazeaza domnul ministru  atunci cand scutura din temelii intregul sistem sanitar, pe ce se bazeaza atunci cand medicii si asistentele din spitalele desfiintate raman pe drumuri, si cum mai poate dormi linistit cand deja s-au inregistrat victime, gratie reformei aplicate de dansul.

Mintea lor este bolnava, dar atitudinea si nepasarea celor mai multi dintre noi va duce la alte legi in care viata nu conteaza, ci doar interesele lor.

Am decis ca astazi sa va vorbesc in calitate de jurnalist de televiziune. Noi, prin ceea ce facem ar trebui sa inoculam in viata si mentalitatea romanilor conceptul de solidaritate si voluntariat.

De regula catastrofele naturale aduc dupa sine o serie de neintelegeri intre cetateni, aduc jafuri, aduc tensiuni. Este ceva obisnuit, si se intampla peste tot in lume, dar nu si in Japonia. Citeam zilele trecute in presa britanica, “The Telegraph”, ca, desi ramasi fara case, fara familie, fara o perna unde sa isi puna seara capul si sa doarma, cetatenii japonezi dau dovada de compasiune si solidaritate. Citeam si nu imi venea sa cred ca, pe langa ajutoarele sosite in Japonia din partea Organizatiei Natiunilor Unite, supermarketurile au redus preturile la maximum, iar apa potabila este oferita cetatenilor in mod gratuit.

Orice om normal care citeste o astfel de stire nu cred ca poate sa ramana indiferent la lectia de demnitate, patriotism si solidaritate pe care o ofera cu multa gratie poporul japonez.

Desi au fost loviti de trei cataclisme consecutive, cutremur, tsunami si accident nuclear, japonezii nu si-au plans nici macar o secunda de mila. Si-au plans victimele dezastrului in tacere, si-au sters lacrimile si au inceput sa isi scoata tara de sub ruine. Ba mai mult au avut puterea sa reconstruiasca un drum in doar patru zile, dupa ce acesta a fost distrus in totalitate de cutremur. Intr-un elan patriotic neauzit prin partile noastre si intr-o solidaritate care cu greu iti vine sa crezi ca exista, cetatenii japonezi stabiliti peste hotare au inceput sa revina acasa cu toti banii agonisiti. La japonezi solidaritatea pare sa nu aiba limita. O femeie in varsta de 70 de ani, locuitoare a orasului Osaka, a donat economiile sale stranse intr-o viata, in valoare de 10 milioane de yeni, ceea ce inseamna mai mult de 123 de mii de dolari.

Este firesc sa ne intrebam cum am reactiona noi, ca societate, in cazuri similare. Raspunsul pare sa vina imediat daca mergem nu prea departe si ne amintim de inundatiile care au lovit Romania multi ani la rand. Nu trebuie sa fi analist economic sau politic, nu trebuie sa fi jurnalist ca sa intelegi cum si de ce au reactionat romanii. Este la indemana oricui sa inteleaga ca unii au incercat sa obtina doar dividende electorale, autoritatile sa-si etaleze in mod grosolan grija fata de populatie, sinistratii sa pretinda cat mai multe despagubiri.

Eu zic ca noi, ca si societate, care fie vorba intre noi, stam nu prost ci foarte prost la capitolul compasiune – solidaritate, avem de invatat cea mai de pret lectie de la japonezi, sa fim solidari.  Iar daca ne uitam cu un pic de atentie cum actioneaza japonezii zilele acestea putem usor sa constatam la ce nivel de civilizatie ne aflam.

Pana cand ne vom invata lectia de solidaritate sa spunem doar atat:

“Heddoappu Japan! Anata o aishi Japan” – “Capul sus Japonia!Te iubesc japonia”, sunt cuvinte frumoase pe care le-am gasit pe blogul unei doamne care a avut generozitatea de a lansa o campanie umanitara pentru Japonia. Jos palaria pentru aceasta initiativa.

Romania, incotro? In ce directie ne indreptam noi ca natiune, ca societate? Sunt intrebari pe care sunt convinsa ca nu doar eu mi le pun. Sunt stari pe care nu doar eu le traiesc, ci noi toti le traim zi de zi. Tragicul se produce atunci cand intr-o confruntare cu Romania reala, aceasta din urma iti ofera raspunsul sec, implacabil. “Nu mai avem nimic, nici macar incotro!”

De aceasta debusolare suntem si noi vinovati. Suntem vinovati pentru ca votam ca sa avem ce schimba la urmatoarele alegeri. Suntem vinovati pentru ca acceptam tot felul de legi, acceptam tot felul de reguli, ne lasam manipulati de cei din jurul nostru, si tot la fel de vinovati suntem si de faptul ca ne lasam condusi de oricine. Suntem vinovati ca inghitim promisiunile si vorbele aruncate cu fiecare noua campanie electorala. Si daca privesc in urma, constat ca politicienii zilelor noastre nici macar acest lucru nu mai stiu sa il faca.

Romanului nu ii mai ajunge hartia din buzunar ca sa se trateze,  sa isi recapete sanatatea, sa aiba o viata cat de cat acceptabila. Politicienii de astazi au facut din sistemul sanitar sursa dezamagirilor multor romani. Aparatura uzata, conditii precarre de igiena, lipsa medicamentelor sau medicamente mult mai scumpe decat in tarile Uniunii Europene, mobilier vechi, paturi improvizate si saloane supraaglomerate. Acesta este tabloul sistemului medical romanesc, un sistem care emite frecvent semnale de alarma prea putin auzite.

Am hotarat sa sciu despre acest subiect si datorita faptului ca saptamanile trecute mama mea s-a aflat in postura de pacient. Un pacient care a intalnit medici care isi  practica meseria din pasiune, cu credinta in Dumnezeu si in slujba pacientului. Sunt convinsa ca astfel de medici sunt foarte multi in Romania. Le multumim ca nu au ales drumul emigrarii si au ramas aici ca, in ciuda tuturor hibelor pe care sistemul sanitar le are, sa aibe grija de noi.

Lor ar trebui sa le multumeasca si politicienii. Nu doar prin cuvinte, ci printr-o reforma radicala care sa ridice din moarte clinica tot acest sistem.

Pana nu demult eram si eu o parte care intregea randurile majoritatii tacute din Romania. Ma limitam a-mi exprima nemultumirile in discutii cu prietenii, constienta fiind de faptul ca nu merita sa imi bat capul, ca sunt prea mica ca sa pot schimba ceva.

Insa deja este prea mult. Am hotarat sa ies din indiferenta. Ies din indiferenta pentru ca am ajuns la concluzia ca atat indiferenta mea, cat si indiferenta tuturor celorlalti romani este cat se poate de paguboasa.

Ies din indiferenta pentru ca nu ma mai intereseaza motivatii de genul “Peste tot este la fel. Si daca ne revoltam, ce rezolvam?” Ei bine, lucrurile nu stau asa. De data aceasta nu voi mai acorda increderea mea, votul meu decat celui care se va dovedi ca are puterea de a avea grija de Romania.

Am ales sa scriu astazi pe blog despre recunostinta din simplul motiv ca mie mi se pare poate cea mai nobila tema.

As vrea sa incep prin a va marturisi ca, eu insami, sunt recunoscatoare, la randul meu, acelor oameni care au ales sa scrie inaintea mea despre recunostinta si sa ii invete sau sa le reaminteasca oamenilor despre acest nobil gest.

Pana nu demult aveam “prostul” obicei de a renunta la propriile mele dorinte, idealuri, chiar, si asta doar pentru a le indeplini pe cele ale alrora din jurul meu. Eram convinsa ca asa este firesc, ca asa trebuie sa facem cu totii.

Dar ce am primit in schimb? Nimic. Toti cei care ma inconjurau la un moment dat al vietii mele s-au obisnuit cu apucatura mea ciudata de a le indeplini toate dorintele, astfel incat li se parea ceva firesc ca eu sa renunt la ale mele. Si uite cum m-am trezit brusc, asteptand, cu mana intinsa, la poarta recunostintei.

Si cat timp am stat asa asteptand la poarta recunostintei, mi-am descoperit frustrarile si nedumeririle. Din constructie, si ulterior prin educatie, sunt o persoana care nu asteapta prea mult din partea celorlalti. Insa ma amarasc atunci cand cei pe care ii ajut total dezinteresata ma privesc fara respect, desi sunt perfect constienti ca am facut fapte demne pentru ei.

La inceputul acestui an mi-am promis sa ma exclud din categoria oamenilor care isi traiesc vietile punandu-se, pe de-antregul  in slujba celorlalti. Si aici in spatiul meu virtual, ii rog pe toti, pe putinii, care mi-au ramas alaturi sa nu se supere pe mine si nici sa nu ma condamne prea mult pentru faptul ca am devenit o persoana mai putin generoasa. Viata mi-a dat nenumarate lectii, unele dure chiar, astfel incat m-am transformat in persoana care asteapta sa ii fie intoarse faptele bune. Viata m-a facut sa sper ca cineva sa isi aminteasca de dorintele mele.

Mi-am invatat lectia de la viata si o predau si celor dragi mie. Sa isi urmeze visele proprii inainte de a le indeplini pe ale celorlalti. Pentru ca vor fi fericiti numai atunci cand visele lor sunt in siguranta.  Si le mai spun ca, din preaplinul fericirii mele, voi gasi forta de a le oferi si lor.

Sunt nefericita atunci cand visele mele, cand dorintele mele raman departe de mine, cand ele raman abandonate, undeva pe drum, doar din simplul motiv ca dorintele altora le iau locul.

Da pana nu demult, am adus fericirea altora din nefericirea mea, acum consider ca fiecare dintre noi este obligat, inainte de toate sa fie fericit.

Luati exemplul celebrei autoare Barbara Taylor Bradford, autoarea binecunoscutelor romane ecranizate – “Glasul inimii”, “Sa fii cel mai bun” sau “O chestiune de vointa”.

Cu multi ani in urma, pe cand eu imi croiam un drum in viata, s-a nimerit sa vad un interviu cu celebra autoare. Si de atunci, in fiecare dimineata, mi-am impus ca fiecare dimineata din viata mea sa inceapa cu o sintagma ce ii apartine:

“SA FII CEL MAI BUN ASCULTANDU-TI GLASUL INIMII, CA TOTUL ESTE DOAR O CHESTIUNE DE VOINTA”