Andreea Chirvasiu

Astazi vreau sa scriu pe blog  despre Cer, Luna, Stele. De ce? Pentru ca mi se pare un loc desavarsit. Un loc unde este multa liniste, unde nu este aglomeratie, un loc unde oamenii  nu au apucat sa faca prea mult mizerie.

Celia – Printre stele

Recunosc ca sunt fascinata de Stele de cand eram mica. Fascinatia nu pare a ma fi parasit nici acum, pentru ca ma surprind in repetate randuri ca privesc spre Cer, ca imi palce sa recunosc forme pe cer, si sa patrund in tainele constelatiilor. Ma surprind aratand  cu degetul spre Ursa Mica sau Ursa Mare, si caut din priviri Steaua Polara – stiati ca aceasta stea nu isi misca niciodata pozitia pe cer indicand navigatorilor directia Nord?

Cand eram mica imi imaginam Cerul ca pe o implinire a dorintelor de aici de pe Pamant. De atunci am crescut evident, am ajuns la maturitate insa perceptia nu pare a se fi schimbat. Astazi il simt la fel, il privesc in imensitatea si nemarginirea lui, ma orbesc uneori stelele, dar cred in continuare in bunatatea Lui. Oamenii de stiinta, cercetatorii se grabesc sa afirme care mai de care ca in nu stiu ce an Universul va fi populat, cauta cu disperare extraterestii, insa nu realizeaza nimeni ca acolo, este deja cineva. Acolo sunt prietenii mei, locuiesc printre stele, am adresa lor si stiu exact unde sa ii gasesc – sunt Ingerii.

Iubesc Cerul, Stele si Luna. Si nu pot sa spun ca, dintre toate trei, exista una care se bucura de mai multa dragoste din partea mea. Le iubesc pe toate trei cu aceeasi unitate de masura.

Iubesc Cerul pentru ca este frumos, pentru ca niciodata nu este la fel, si am incercat sa il surprind de mii si mii de ori.

Iubesc Cerul pentru oricat de plin de minunatii ar fi Pamantul, exista ceva mult mai frumos decat toate aceste minunatii, si anume frumusetea Cerului. Crezi ca acest lucru este imposibil?

Eu iti raspund: deloc. Cerul este un loc unic, minunat as putea spune. Cred ca frumusetea Lui vine tocmai din faptul ca, acolo, timpul nu are bariera, nu are nici o limita.

Iubesc Cerul pentru ca spre deosebire de frumusetile Pamantului, spre deosebire de noi, cei de aici, frumusetea Cerului nu este trecatoare, este o frumusete care nu apune niciodata, este vesnica am putea spune.

Si din iubire pentru Cer incerc sa traiesc, frumos, aici pe Pamant, sa traiesc frumos cat este omeneste posibil si cu grija ca frumusetea mea pamanteana sa imi asigure un loc in maretie lui vesnica.

Iubesc Luna pentru ca imi lumineaza noptile, fiind o persoana careia ii este extrem de frica de intuneric. Iubesc Luna pentru ca este aliatul indragostitilor. Toate iubirile mele traite sau netraite s-au consumat sub clar de luna. Iubesc Luna asemenea cavalerilor care promiteau iubitelor Luna de pe Cer.

Iar Stelele…le iubesc pentru stralucirea lor, pentru cum stiu sa tainuiasca secrete, milioane de secrete. Cu stelele vorbesti si cand esti vesel, dar si cand esti trist. Stelele iti stiu povestea, deziluzia sau deznadejdea. Te asculta, te privesc, te mangaie, si…tac.

De acea iubesc Stelele, Luna si Cerul! Candva am sa ma intalnesc cu ele!

Abia astept Bookfest-ul. Voi nu? Sincer pentru mine Salonul International de Carte este un eveniment pe care nu il ratez niciodata. Tocmai de aceea postarea mea de astazi pe blog se adreseaza prietenilor cartii. Iar daca ati iesit grabit de la Metrou si nu ati insfacat  din mers revista „Sapte seri” va spun ca Bookfest isi va deschide portile anul acesta la 25 mai. Si credeti-ma pe cuvant, CARTEA merita intotdeauna sa ii aloci din timpul tau valoros, din energia si din viata ta.

Am iubit cartile de cand ma stiu. De cand ma stiu am fost inconjurata de carti. Le iubesc si in acelasi timp le port o recunostinta vesnica. De ce le iubesc? Pentru ca fiecare carte citita a fost traita, iubita si integrata sufletului meu. De ce le sunt recunoscatoare? Pentru ca fiecare fila, fiecare rand frumos tiparit mi-a deschis un drum, mi-a schimbat un unghi de vedere, uneori mi-a schimbat gandirea in asamblul ei. Dar dintre toate cel mai mult, multumesc cartilor ca m-au scapat de prejudecati, de gandiri preconcepute, le multumesc pentru ca m-au revolutionat ca om.

Printre ele, Cartile, ma simt cel mai bine. Printre cele noi. Si printre cele vechi. Inainte de a citi o carte noua imi place sa o rasfoiesc. Pentru ca filele usor lipite intre ele raspandesc aroma tiparului si a cernelurilor. Iar cand pasii ma poarta prin anticariate, imi place la nebunie sa pipai cartile vechi, sa le adulmec povestile si lumea de demult cuprinsa intre copertile lor cartonate. Si atunci simt cel mai bine irepetabilitatea timpului.

Poate va intrebati de ce sunt fericita si de ce am intitulat asa aceasta postare. Desi perceptia mea era ca in Romania sunt din ce in ce mai putini cei care pun mana pe o carte, zilele trecute cautand sa vad care este programul pentru Bookfest, am gasit postat pe net un sondaj din care rezulta ca 75,7 dintre romani citesc cel putin o data pe luna, iar dintre acestia – 23% citesc zilnic. Nu sariti, intr-adevar nu este un procent satisfacator, dar este multumitor fata de anii precedenti. Este bine ca macar acum ne dam seama cat este de adevarat proverbul „daca ai carte ai parte”. Si tot din convingere va spun ca un om cu carte, un om citit are parte de tot ce este mai frumos pe lumea aceasta incepand de la informatie pana la sentimentul minunat al cunoasterii.

Nu trebuie sa ne ferim de citit. Pentru ca fara sa stii poate veni un timp cand simti ca poate ai ceva de zis. Poate nu pentru cei multi, doar conteaza sa spui, si atunci vei scrie ceea ce crezi ca merita sa fie afirmat si cunoscut. Pentru ce? Sau pentru cine? Ei bine pentru cei care vor sa iti citeasca „gandurile”.

Inca inainte de a incepe a scrie aceasta postare pe blog, as dori sa nu ma intelegeti gresit.

Deci, in ultimele zile, noi, oamenii (romanii) am mai facut rost de o noua obsesie – ca parca nu aveam destul, si anume obsesia Sfarsitului. Daca ne privim unii pe altii ne dam seama acest sfarsit de lume a devenit ca un dead line, si cu cat se apropie mai mult cu atat suntem mai stresati.

De ce? Este sfarsitul lumii… si oare cum am putea opri noi oamenii acest lucru? Dar si mai surprinzator este faptul cum acceptam ca viata nostra sa fie condusa cu atata usurinta de prezicerile unui batranel de 89 de ani care afirma cu certitudine Sfarsitul Omenirii. Asa cum scrie Cuvantul lui Dumnezeu, sfarsitul lumii se va remarca prin faptul ca totul va arde, mortii vor invia. Da, se poate, Sfarsitul lumii poate fi si azi si maine. Trebuie inteles faptul ca nimeni nu poate sti cand va avea loc sfarsitul lumii, ci numai Dumnezeu este in cunostinta de acest lucru.  Nu stim cand va fi sfarsitul lumii, insa daca privim cu atentie in jurul nostru ne putem da seama ca este aproape, iar noi nu trebuie sa fim stresati de venirea lui, ci doar sa ne pregatim pentru ca nu va fi usor. Acest lucru nu trebuie sa il prezica nimeni pentru ca el este scris in Apocalipsa 3.3

Ingrijorarile timpului in care traim au pus stapanire pe noi, si, practic, am uitat sau poate nu ne mai facem timp sa traim asa cum trebuie – cu credinta – nu facem altceva decat sa privim nepasatori si uneori putin ingrijorati la toate nenorocirile care sa petrec in lume, fara a ne gandi macar si o secunda cat de mult contribuim noi la producerea lor. Fara indoiala ca Dumnezeu are un plan cu noi, un plan pe care cu siguranta il va duce la bun sfarsit, insa si noi, ca pamanteni, ca muritori, ca fii ai lui Dumnezeu grabim, fara sa ne dam poate seama, venirea Sfarsitului.

Sfarsitul lumii nu este un subiect de gluma. Insa observ cu o oarecare deznadejde ca a devenit subiectul preferat al prezicatorilor de dezastre. Nu contest faptul ca pentru unele preziceri privind sfarsitul lumii exista repere, dar nici nu pot sa nu imi amintesc ca toate acestea au fost urmate de acel sentiment de usurare dat de neimplinirea lor, si asta pentru bucuria unora si dezamagirea altora.

Stim cu totii ca acest lucru se va intampla, insa ceea ce nu concep nici in ruptul capului este aceasta isterie in masa care ne-a cuprins pe toti la auzul prezicerilor lui Harold Camping, un pastor american. Acesta si adeptii sectei din care face parte nu numai ca au lansat aceasta teorie dar au si afisat-o efectic in toata lumea, inclusiv in Romania, prin afise, brosuri sau bannere. Daca citim presa de acum cativa ani, ne vom putea da seama ca pastoral Harold a mai anuntat venirea sfarsitului lumii, insa predictia nu s-a adeverit.

Si totusi intrebarea mea ramane: “De ce ne isterizam asa in masa, de ce frica de a muri pune stapanire pe noi? De ce ne chinuim din rasputeri sa facem numai lucruri bune – cum am auzit ca se practica, poate Dumnezeu vede moralitatea din noi si in acest fel mai “amana un pic Sfarsitul”? Iar daca stau bine si ma gandesc, aceste preziceri sunt bine venite. De ce? Pentru ca oameni sunt morali si fac fapte bune doar daca stau deasupra capului cu amenintarea perpetua si apropiata a Sfarsitului, si a focului Iadului.

Ca oamenii vad ceea ce vor sa vada si anume semne peste tot, sunt de accord cu ei. Cum de acord sunt si cu faptul ca ultimul secol a fost plin de catastrofe si razboaie prevestitoare mult mai rau ca in trecut. Si in acest context sa nu ne mai sperie Sfarsitul pentru ca logica spune clar si raspicat: suntem mult mai multi oameni pe planeta decat in trecut, tehnologia de razboi s-a dezvoltat si automatizat complet, a aparut bomba atomica, am fortat natura iar ea ne-a raspuns cu tsunami si cutremure. In aceste imprejurari sa ne gandim la Sfarsitul Lumii. Pentru ca in acest fel Sfarsitul va veni, si nu numai el este foarte aproape. Sunt chiar sigura de asta, si indraznesc sa spun ca poate nici nu va fi nevoie de o interventie divina.

Nu de putine ori m-am gandit cum as putea creiona portretul robot al romanului mediocru. Mi-a luat ceva timp, am creionat multe schite, pana intr-o zi cand – gratie si multumita blog-ului, am reusit sa definitivez portretul. Romanul mediocru trebuie sa lase impresia ca este tot timpul ocupat, trebuie sa lase impresia ca el munceste cel mai mult si este musai enervat. Daca pana nu demult trantea cu telefonul mobil, arunca hartiile, acum are o noua trasatura de caracter – comenteaza cu voce tare. Si asta in conditiile in care are sau nu o opinie.

Daca cititi si analizati cu atentie piramida Maslow veti putea observa cu atentie ca dup a ce isi satisface nevoile primare, omul incepe sa se gandeasca sa se bage in seama cu altii, sau asa cum ne place sa ne expriman mai nou, sa socializeze. Intrebarea care se pune este cum si cand trebuie sa ne bagam in seama.

Obosit se pare de singuratatea eului sau, romanul social (l-am numit la inceputul articolului  romanul mediocru, dar am renuntat) incepe sa simta nevoia de a se agita astfel incat sa il remarce lumea. Se agita in orice fel. Romanul social se baga in seama pentru orice si le stie pe toate. Si atunci gaseste Hi5, Facebook, bloguri, si uite asa romanul social nu se mai simte singur. Pai nici nu are cum intre atatia oameni care sunt dornici de socializare.

Romanul social a gasit reteta de salvare din monotonia singuratatii interioare si acum nu i-a mai ramas decat sa se manifeste online. Romanul social este foarte curajos in exprimare, si deci in comentarii, poate prea frumos si mult prea inteligent, stie din toate domeniile suficient de mult astfel incat isi poate manifesta cu usurinta opiniile si criticile. Probabil ca asa se vede el. Sau poate comenteaza doar pentru un link inapoi, sau poate asa i-a spus lui un specialist in optimizare.

Opus romanului social este ceea ce eu numesc “romanul modern”, adevaratul “consummator” de internet. Romanul modern foloseste facebook-ul pentru a tine legatura cu cei cu care chiar vor sa stie de el si el sa stie de ei. Romanul modern care are ceva de spus, care vrea sa transmita celorlalti gandurile, starile si sentimentele lui are un blog.

Dincolo de romanul modern ramane restul, oameni care isi dau cu parerea despre orice, pentru ca le stiu pe toate.

La sfarsitul acestei saptamani, mai exact sambata, 14 mai, tot romanul, cu mic cu mare, va lua cu asalt Muzeele. De ce? Pentru ca la aceasta data are loc evenimentul cu pricina aflat deja la cea de-a saptea editie.

Dragi cititori, nu vreau sa intelegeti gresit. Nu desconsider in nici un fel acest eveniment, ba mai mult decat atat chiar il apreciez, salutand prin aceasta postare initiativa Ministerului Culturii si Comunicarii din Franta de a crea si implementa acest proiect la nivel international.

M-am hotarat sa scriu despre “Noaptea Muzeelor” pentru ca, in timp, pentru mine acest eveniment a devenit un motiv de intristare confirmandu-mi intr-o oarecare masura, daca mai era nevoie, modul in care acest eveniment este perceput de romani.

Nu stiu daca sunteti sau nu de acord cu mine, insa parerea mea proprie si personala este ca romanul va “ataca” muzeele doar pentru ca asa-i la moda. Iar daca mai ai si indrazneala de a opta pentru altceva esti privit cam chioras, ca nefiind in trend. Ei bine la acest aspect se refera postarea mea de astazi de pe blog. Imi asum in acelasi timp si riscul de a crea, pentru multi dintre cunoscutii mei, deziluzia si marele semn de intrebare cum de am sa merg in alta parte si nu cu restul de 300.000 de romani sa vad muzeele.

Refuz sa ma calc in picioare, cum de altfel s-a intamplat in anii precedenti, cu tinerii din ziua de astazi care par sa nu aiba altceva mai bun de facut decat sa mearga la Noaptea Muzeelor, pentru a face misto ba de freza Ostasului Roman cazut pe front in timpul Primului Razboi Mondial, ba ca Ecaterina Teodoroiu nu arata ca Cindy Crawford, ba ca scena Bataliei de la Posada nu este intr-o imagine 3D.

Tanarul bucurestean va deveni pret de o noaptea “cucuveaua de serviciu” a Bucurestiului, numai ca de data aceasta o va face pentru o cauza nobila – si anume culturalizarea. Si pot sa pun pariu cu ei linistita ca din toata aceasta “hoinareala” nu se vor alege cu nimic.

Si atunci ii intreb eu de colo: “Pai dragi mei unde ati fost pana acum”? Iar sugestia vine tot din partea mea: Asa cum mergeti la fiecare sfarsit de saptamana in baruri si discoteci de fite doar pentru ca asa “trebuie”, puteti sa faceti si o araganta – vorba lu’ Gigi Becali – si sa mergeti sa vizitati macar un muzeu pe luna. Nu zic sa nu puneti piciorul si in discoteca sau baruri unde va omorati plamanii cu decibeli, dar in acelasi timp sunt si de parere ca o vizita la un muzeu nu are ce sa va omoare.

Altfel spus mie nu imi ramane decat sa va doresc hoinareala usoara si nu uitati poti vizita un muzeu oricand doresti, important este sa vrei.

Am ales sa scriu astazi pe blog despre recunostinta din simplul motiv ca mie mi se pare poate cea mai nobila tema.

As vrea sa incep prin a va marturisi ca, eu insami, sunt recunoscatoare, la randul meu, acelor oameni care au ales sa scrie inaintea mea despre recunostinta si sa ii invete sau sa le reaminteasca oamenilor despre acest nobil gest.

Pana nu demult aveam “prostul” obicei de a renunta la propriile mele dorinte, idealuri, chiar, si asta doar pentru a le indeplini pe cele ale alrora din jurul meu. Eram convinsa ca asa este firesc, ca asa trebuie sa facem cu totii.

Dar ce am primit in schimb? Nimic. Toti cei care ma inconjurau la un moment dat al vietii mele s-au obisnuit cu apucatura mea ciudata de a le indeplini toate dorintele, astfel incat li se parea ceva firesc ca eu sa renunt la ale mele. Si uite cum m-am trezit brusc, asteptand, cu mana intinsa, la poarta recunostintei.

Si cat timp am stat asa asteptand la poarta recunostintei, mi-am descoperit frustrarile si nedumeririle. Din constructie, si ulterior prin educatie, sunt o persoana care nu asteapta prea mult din partea celorlalti. Insa ma amarasc atunci cand cei pe care ii ajut total dezinteresata ma privesc fara respect, desi sunt perfect constienti ca am facut fapte demne pentru ei.

La inceputul acestui an mi-am promis sa ma exclud din categoria oamenilor care isi traiesc vietile punandu-se, pe de-antregul  in slujba celorlalti. Si aici in spatiul meu virtual, ii rog pe toti, pe putinii, care mi-au ramas alaturi sa nu se supere pe mine si nici sa nu ma condamne prea mult pentru faptul ca am devenit o persoana mai putin generoasa. Viata mi-a dat nenumarate lectii, unele dure chiar, astfel incat m-am transformat in persoana care asteapta sa ii fie intoarse faptele bune. Viata m-a facut sa sper ca cineva sa isi aminteasca de dorintele mele.

Mi-am invatat lectia de la viata si o predau si celor dragi mie. Sa isi urmeze visele proprii inainte de a le indeplini pe ale celorlalti. Pentru ca vor fi fericiti numai atunci cand visele lor sunt in siguranta.  Si le mai spun ca, din preaplinul fericirii mele, voi gasi forta de a le oferi si lor.

Sunt nefericita atunci cand visele mele, cand dorintele mele raman departe de mine, cand ele raman abandonate, undeva pe drum, doar din simplul motiv ca dorintele altora le iau locul.

Da pana nu demult, am adus fericirea altora din nefericirea mea, acum consider ca fiecare dintre noi este obligat, inainte de toate sa fie fericit.

Luati exemplul celebrei autoare Barbara Taylor Bradford, autoarea binecunoscutelor romane ecranizate – “Glasul inimii”, “Sa fii cel mai bun” sau “O chestiune de vointa”.

Cu multi ani in urma, pe cand eu imi croiam un drum in viata, s-a nimerit sa vad un interviu cu celebra autoare. Si de atunci, in fiecare dimineata, mi-am impus ca fiecare dimineata din viata mea sa inceapa cu o sintagma ce ii apartine:

“SA FII CEL MAI BUN ASCULTANDU-TI GLASUL INIMII, CA TOTUL ESTE DOAR O CHESTIUNE DE VOINTA”

Pe zi ce trece am tot mai mult convingerea ca ceea ce caracterizeaza societatea  romaneasca actuala este absenta sperantei. Nu am intentia, nici pe de parte, sa fac din acest articol o analiza a ceea ce inseamna politica si puterea. Nu pretind sa definesc nici o teorie si nici sa intelectualizez vreo experienta. Refuz doar fatalitatea.

Din putinele cunostinte politice pe care le am, stiu ca scopul politicii este de a-i reda societatii speranta. Am aceasta convingere, si tocmai de aceea refuz fatalitatea, iar consecintele ei nu le pot suporta.

Refuz sa mai vad ca atatia oameni au refuzat deja. Au renuntat sa creada ca ziua de maine poate sa fie mai promitatoare. Au renuntat la promovarea sociala, au renuntat la un viitor mai fericit.

Pentru mine politica nu este o traditie de familie. Chiar totul ar trebui sa ma indeparteze de viata politica. Imi exercit profesia de realizator tv, pe care o iubesc. Ea mi-a dat, in plus confortul certitudinii de a ma putea bizui pe o meserie. Si pe deasupra ii mai datorez si independenta de care am nevoie pentru a ramane un om liber. Nu trebuie sa uit ca munca in televiziune mi-a dat obsesia de a trai timpul prezent cu energia celui care stie ca promisiunea viitorului nu pica din cer.

Viitorul nu pica din cer. Noi suntem cei care construim viitorul. Intrebare care se merita a fi pusa este CU CINE?

In momentul in care scriu pe blog aceste randuri nu stiu daca romanii vor mai acorda cuiva vreodata increderea lor. In primul rand ar trebui sa incepem cu convingerea ca acela care nu construiste viitorul este condamnat sa ii fie supus.

Intr-o lume care se misca si se schimba cu toata viteza, avem nevoie de un presedinte care sa ne impulsioneze, sa ne faca sa functionam. Sa transforme cotidianul, sa transforme imposibilul in realizabil, aceste trasaturi il caracterizeaza pe Presedintele meu.

Presedintele meu este fascinat de capacitatea de a depasi obisnuintele, atitudinile conformiste, traditiile, si toate astea pentru a antrena o tara intreaga catre excelenta. Si daca “orice vocatie incepe prin admiratie”, as vrea un Presedinte pe care sa il admir.

Presedintele meu are viziune si capacitate de a schimba viitorul.  Presedintele meu nu confunda viziunea cu profetia. Presedintele meu propune un viitor si permite realizarea lui. Presedintele meu nu ne mai face pe noi sa trecem printr-o imensa criza de incredere.

Presedintele meu ii determina pe romani sa voteze mai degraba “pentru ceva” decat, inca o data, sa se multumeasca sa respinga. Sa voteze pentru un viitor unde multe lucruri ar fi posibile gratie efortului, muncii si meritului.

Perioada in care am stat deoparte ne-a permis sa devenim mai puternici. De aici incolo totul depinde de noi, pentru ca intotdeauna vom avea Presedintele pe care il meritam. Convingerea mea, poate pariul meu, este ca romanilor nu le este teama de schimbare, ci doar o asteapta.

Zilele trecute am primit la redactie cartea “Flacara violeta”, si nu mi-a venit sa cred cat de inepuizabil este acest subiect. Cartea nu este altceva decat o initiere, pas cu pas, in cateva dintre tehnicile de baza aplicate in cadrul terapiilor complementare.

Privirea mi-a cazut asupra faptului ca autorul pleaca de la vorbele lui Einstein: “Iti poti trai aceasta viata ca pe un continuu Act de Magie sau o poti trai fara sa vezi nimic magic in ea”.

Pornind de la aceste vorbe intelepte am constientizat faptul ca TU, doar TU esti cel care hotarasti cum vrei sa iti traiesti viata. Am inteles ca doar Tu poti sa reflectezi asupra vietii tale si sa iti gasesti propria cale de a-ti trai viata. Si de ce nu ca pe un continuu Act de Magie.

Cred ca ar fi mult mai intelept din partea noastra daca am vedea viata prin prisma culorii. Culorile inspira anumite stari si incita anumite simturi, iar din cate am citit zilele acestea este chiar o arta sa cunosti cum sa te folosesti de puterea lor. Insa acest lucru tine de ezoterism si cred ca nu ar trebui sa facem presupuneri stangace referitor la acest subiect.

Am ales ca astazi sa scriu despre “puterea culorii violet” pentru ca in ultimul timp viata mea are culoarea violet, multe lucruri care ma inconjoara sunt violet…si nu in ultimul rand magice.

Citesc despre puterea culorii violet si culmea….privesc pe pervazul ferestrei un ghiveci cu violete de Parma. Asta nu-i o magie?

Din inepuizabilul google aflu ca violetul este culoarea regilor. Intotdeauana purpura a apartinut regilor, puterii. Este o culoarea care sugereaza luxul, bogatia si sofisticarea. Violetul este culoarea romantismului si emotiilor.

Stiati ca Leonardo Da Vinci sustinea ca puterea de meditatie a finite umane se poate mari cu mult mai mult daca o face intr-o camera cu geamuri cu  violete la ferestre si in momentul in care soarele este la amiaza? Stiati ca Wagner isi compunea muzica lui intr-o camera cu perdele de culoare violet? Stiati ca faimosul Saint Germain folosea efectul purificator al luminii violet in vindecarea bolnavilor?

Estetic vorbind violetul inseamna, rafinament, noblete. Este culoarea luciditatii si are profunde efecte psihologice. Daca trecem in revista toate aceste proprietati, este de la sine inteles de ce noi, oamenii de televiziune suntem conciliate sa purtam aceasta culoare. Desi pentru unii pare un lucru artificial in tehnicile de televiziune se vorbeste de faptul ca violetul este o culoare eleganta si creeaza o atmosfera artistica.

Abandonez acest subiect intrucat, in Romania in care traim si care, vorba lui Badea, “ne ocupa tot timpul”, violetul este, pentru unii doar o culoare caraghioasa, pentru altii pur electorala.

Inchei postarea mea pe blog, nu inainte de a va spune si voua ca raza violet reprezinta una dintre cele sapte  mari raze de vindecare, iar atunci cand o invoci ea coboara in inima sub forma compasiunii si iertarii.

George Bacovia – Amurg Violet

Amurg de toamna violet …
Doi plopi, în fund, apar în siluete
– Apostoli în odajdii violete –
Orasul e tot violet.

Amurg de toamna violet …
Din turn, pe câmp, vad voievozi cu plete;
Strabunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.

Zilele trecute ratacind prin magazine dupa diverse necesare, imi spuneam in gand ce teorie usoara avem uneori despre Dragoste. Toata aceasta teorie se poate citi peste tot. Inimioarele au invadat magazinele. Textul, celebru text  “I Love You”, mi se pare rece, impersonal, fara suflare, traire sau emotie. Prasesc magazinele cu dezamagirea ca dragostea poate deveni atat de sufocanta uneori.

Pe drumul spre casa mi-a venit obsesiv in minte intrebarea: “Ce stie Cupidon despre dragoste, despre sentimente?”. Nu am crezut niciodata in el. Intodeauna m-am amuzat pana la epuizare de efortul lui necontenit de a sageta inimile oamenilor cu sagetile lui inmuiate in elixirul dragostei.

Ma asez in fata calculatorului si imi recitesc blogul. Brusc imi apare in fata ochilor, Cupidon, ingerul iubirii, ingerul dragostei. Ma amuz si de data aceasta, ca de fiecare data insa. Ce ma amuza la el? Chipul lui, faptul ca este asa de copilaros, micut si grasun.

Recitesc postarile mele pe blog si dintr-odata parca simt cum Cupidon ma urmareste. Fug cat pot de el, insa apare atunci cand ma astept mai putin, ca intr-un joc de-a prinselea.

-     “Nu ma mai urmari! Nu cred in tine!”, ii spun furioasa.

Apuca o sageata si o indreapta spre mine:

-     “ Te rog vreau sa discutam, avem de discutat la modul cel mai serios.”, imi raspunde Cupidon timid, de-abia respirand dupa atata alergatura.

-     “Iti citesc blogul si stiu ca iti doresti sa fii iubita, a veit timpul sa te ajut”.

-     “Fir-ar sa fie nu se poate. M-a atins. In urma acestei sagetari nu m-am indragostit, in schimb privesc cu alti ochi sansa unei iubiri adevarate, sincere, frumoase, de basm ancorat in realitate”.

Cupidon m-a facut sa inteleg ca Iubirea a fost si va ramane cea mai mare minune a lumii.

Si doar pentru atata lucru, merita sa te indragostesti. A te indragosti inseamna sa recunosti prezenta Ingerului iubirii in cineva sau ceva. Pentru ca noi suntem iubire. Lumea este plina de iubire.

Tu doar trebuie sa observi.

Iubirea si ingerul ei exista atunci cand cineva te iubeste, iar felul in care iti rosteste numele este diferit.

Iubirea si ingerul ei este cu tine atunci cand, indragostita fiind, genele ti se ridica si coboara, si mii de stelute ies din tine si din ochii tai.

Este dragoste atunci cand ii faci cafeaua dimineata si gusti din ea pentru a te asigura ca are un gust OK.

Dragoste este ceea ce este cu tine in camera in ziua de Craciun sau chiar si de Ziua Indragostitilor, daca te opresti din desfacutul cadourilor, observi si asculti.

Dragoste este atunci cand devenim doi batranei care sunt inca prieteni, desi se cunosc de atata timp.

Sa nu credeti cand cineva va spune ca lucrurile stau altfel. Tot ceea ce trebuie sa faceti este sa inchideti ochii si sa va rugati la Ingerul iubirii sa va insoteasca mereu si sa va deschida ochii pentru a vedea IUBIREA.

Ea este atat de aproape de noi!

Sa scriu pe blog imi face bine. Blogul inseamna foarte mult pentru mine. L-am facut intr-o perioada in care ma gandeam ca daca scriu…ma pot descarca. Si a functionat. Este refugiul meu, modul meu de a-mi exprima trairile.

Scriu in primul rand pentru mine. Nu cer nimanui sa ma placa sau sa ma aprobe. Iar daca va place ceea ce scriu ma bucur enorm. Atunci cand cineva imi spune ca ii place un anumit articol pe care l-am postat pe blog, parca ma simt rusinata. Probabil ca nu as avea de ce, dar mi se pare frumos faptul ca sunt oameni care isi pierd timpul citind ceea ce eu postez.

Scriu din multe motive, scriu pentru a-mi exprima dezamagirea, regretul, bucuria, satisfactia… si mai ales scriu pentru ca imi face placere. Fiecare cuvant porneste din suflet si ascunde multe trairi.

Acest week-end mi-a pus in mana cartea lui Octavian Paler “Desertul pentru totdeauna” , un jurnal de insemnari zilnice. In carte am gasit gandurile autorului referitoare la REGRETE , si m-am gandit in ce situatie sunt: daca am regrete, cate si de ce.

Nu stiu de cate ori m-am intrebat daca regret ceva. Aproape niciodata. Evident. Dar ceea ce ma irita la maximum este ca indiferenta din noi ne face sa realizam anumite lucruri in urma unor evenimente care ne schimba perspectivele.

Acum in fata unei cani cu ceai de anason imi dau seama ca am o multime de regrete, si de toate felurile. Regrete minore, care constat ca au disparut repede, le-au uitat cu usurinta, sau regrete care ma marcheaza si astazi si pe care nu le pot depasi nici macar dupa mult timp.

Sorb din cana cu ceai si aroma de anason ma duce cu gandul ca regretele fac parte din mine, din personalitatea mea. Fiecare regret inseamna, in acelasi timp, o lectie invatata. Sau poate un impuls ca data viitoare sa fac lucrurile asa cum trebuie.

Beau ceaiul in liniste, o liniste care imi aminteste ca pentru multe dintre aceste regrete am plans, chiar fara sa imi dau seama. Ideea de a scrie despre regrete a pornit cu o seara inainte cand am vazut un film, un film care mi-a stors multe lacrimi si care mi-a inventariat parca toate regretele acumulate pana acum. Mult timp m-am simtit jenata sa recunosc ca un film ma poate face sa plang. Da, un film ma poate face sa plang, dar nu actiunea filmului in sine ma emotioneaza, ci simplul fapt ca si mie mi s-a intamplat. Da, acesta este un regret al meu.

O insiruire de idei noi imi traverseaza capul. Nu stiu daca regretele sunt bune la ceva. Poate ca da. Poate doar pentru un nou impuls. Pentru un nou inceput. Pentru o restructurare.

Scriu despre regrete si REGRET timpul in care nu am stat mai mult de vorba cu mine. Spun “Buna dimineata” in miez de noapte si ma privesc in oglinda. Ma privesc si cu ochii minti vad o alta persoana. Parca a devenit un pic mai draguta, zambeste mai cu incredere, nu mai lasa capul in jos cand primeste un compliment, nu se mai inchide in sine. Da, a reusit sa treaca peste regrete.

“De la contradictia ca regretele iti permit sa te crezi mai bun decit esti, pana la convingerea ca toate nereusitele se explica prin faptul ca nu ti-ai utilizat cum se cuvine calitatile nu e decit un pas mic . Pe care eu l-am facut…

In schimb, acum, mi-ar fi mai usor, cred, sa vorbesc despre esecuri pe care altadata le-am ocolit sau le-am judecat superficial…”

Ne place oare sa vorbim despre esecurile noastre? Putem sa cantam din tot sufletul asa cum canta Edith Piaf : “Non,je ne regrette rien”…Putem fi sinceri intotdeauna sau “nu e deloc simplu sa-ti descarci sufletul cum ai rasturna un sac.

E de ajuns sa-mi imaginez  subconstientul meu ca o grota intunecoasa prin ungherele caruia isi tes panza paianjenii…

Sunt indoieli de care ma jenez si neputinte pe care as vrea sa nu le stiu…O pudoare egoista , mai puternica decat dorinta de a fi sincer , ma blocheaza…”(DESERTUL PENTRU TOTDEAUNA)

Inchid cartea pentru ca regretele mele sunt nenumarate. Si mi-au furat mult timp, lacrimi si chiar si o parte din inima.

Dar cine as mai FI, daca nu le-as avea?