Andreea Chirvasiu

“Scriitorul, dramaturgul si cronicarul sportiv, Fanus Neagu, a murit in noaptea de luni spre marti, la Spitalul Elias din Capitala, in urma unei indelungi suferinte”, este stirea care mi-a intunecat ziua, o zi in care mi-e rusine ca fac parte din lumea mass-media.

De ce mi-e rusine? Cum sa nu imi fie rusine cand presa romaneasca are condeie butucanoase?

Si cum as putea sa ii aduc acum un ultim omagiu unui om de presa si cultura, cand El, mastrul, a plecat dintre noi suparat si dezamagit. Dar poate de acolo de Sus, ne va ierta, intelegand pentru a nu stiu cata oara ca o hartie nu poate opune rezistenta, ea, hartia, suportand orice.

De ce mi-e rusine? Mi-e rusine de cuvintele lui Fanus Neagu insiruite intr-o scrisoare pe care i-a trimis-o prietenului sau, Marius Tuca:

“In numele amictiei ce ne leaga, te rog sa inserezi in Jurnalul National aceste randuri adresate multor ziaristi sau reporteri din mass-media centrală, tineri sau mai putin tineri, dar toţi de o seama cu barbaria.

Va e foame de moarte de ne cuutaţi prin toate spitalele? Aşteptati-o cu încredere in pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întalnire. Cei care nu ma credeti, puneti mana pe o lama si ascutiti-o pe venele de la o mana. Straniu e faptul ca majoritatea dintre voi vor muri fara sa se fi născut.

Eu stiu sa îndur, varsta m-a învaţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-ingroziti cand ma îngropati a doua oara în decurs de sase luni. Va întreb: o faceti din pustiu sufletesc sau din cea mai elementara lipsa de constiinta profesionala?

Apoi, ce bucurie va trezeste suferinta altora? Si, mai ales, pentru ce ne vreti dincolo de dincolo? Literatura nu cititi, prin urmare nici cartile mele, la film nu mergeti, la teatru nici atat.

Imi închipui cu toata sinceritatea ca nici de urat nu ne urati. Atunci nu incape decat o singura explicatie: sunteti manati cu biciul de patronii vostri sa aduceti stiri ce sa sature asteptarile unui public, de voi insiva format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzationalism ieftin, erotism vulgar etc.

As mai avea destule sa va spun, dar ma opresc aici, incheind cu fraza unui mare scriitor rus (voi, se intelege, ati fi vrut sa fie unul american, dar n-am ce face): «Urat mai traiti, domnilor!”

Te rugam sa ne ierti Maestre pentru toate cele cu care te-am suparat.

Abia astept Bookfest-ul. Voi nu? Sincer pentru mine Salonul International de Carte este un eveniment pe care nu il ratez niciodata. Tocmai de aceea postarea mea de astazi pe blog se adreseaza prietenilor cartii. Iar daca ati iesit grabit de la Metrou si nu ati insfacat  din mers revista „Sapte seri” va spun ca Bookfest isi va deschide portile anul acesta la 25 mai. Si credeti-ma pe cuvant, CARTEA merita intotdeauna sa ii aloci din timpul tau valoros, din energia si din viata ta.

Am iubit cartile de cand ma stiu. De cand ma stiu am fost inconjurata de carti. Le iubesc si in acelasi timp le port o recunostinta vesnica. De ce le iubesc? Pentru ca fiecare carte citita a fost traita, iubita si integrata sufletului meu. De ce le sunt recunoscatoare? Pentru ca fiecare fila, fiecare rand frumos tiparit mi-a deschis un drum, mi-a schimbat un unghi de vedere, uneori mi-a schimbat gandirea in asamblul ei. Dar dintre toate cel mai mult, multumesc cartilor ca m-au scapat de prejudecati, de gandiri preconcepute, le multumesc pentru ca m-au revolutionat ca om.

Printre ele, Cartile, ma simt cel mai bine. Printre cele noi. Si printre cele vechi. Inainte de a citi o carte noua imi place sa o rasfoiesc. Pentru ca filele usor lipite intre ele raspandesc aroma tiparului si a cernelurilor. Iar cand pasii ma poarta prin anticariate, imi place la nebunie sa pipai cartile vechi, sa le adulmec povestile si lumea de demult cuprinsa intre copertile lor cartonate. Si atunci simt cel mai bine irepetabilitatea timpului.

Poate va intrebati de ce sunt fericita si de ce am intitulat asa aceasta postare. Desi perceptia mea era ca in Romania sunt din ce in ce mai putini cei care pun mana pe o carte, zilele trecute cautand sa vad care este programul pentru Bookfest, am gasit postat pe net un sondaj din care rezulta ca 75,7 dintre romani citesc cel putin o data pe luna, iar dintre acestia – 23% citesc zilnic. Nu sariti, intr-adevar nu este un procent satisfacator, dar este multumitor fata de anii precedenti. Este bine ca macar acum ne dam seama cat este de adevarat proverbul „daca ai carte ai parte”. Si tot din convingere va spun ca un om cu carte, un om citit are parte de tot ce este mai frumos pe lumea aceasta incepand de la informatie pana la sentimentul minunat al cunoasterii.

Nu trebuie sa ne ferim de citit. Pentru ca fara sa stii poate veni un timp cand simti ca poate ai ceva de zis. Poate nu pentru cei multi, doar conteaza sa spui, si atunci vei scrie ceea ce crezi ca merita sa fie afirmat si cunoscut. Pentru ce? Sau pentru cine? Ei bine pentru cei care vor sa iti citeasca „gandurile”.

Desi nu obisnuies sa citesc presa de scandal, zilele acestea mi-a luat inima in dinti si am facut-o. Mi-a facut bine intr-un fel, pentru ca desi constat ca Gaultier, Louis Vuitton si D&G par a fi igredientele-cheie pentru lumea mondena romaneasca, respir usurata atuni cand imi dau seama ca inca mai beneficiez de experienta de a descoperi locuri, evenimente si exprimari creative ale unor oameni cu adevarat valorosi care recunosc valoarea reala a cuvantului stil. Acestia din urma ar trebui sa poarte celebritatea, asta pe de o parte, dar si atentia de care se bucura la ora actuala falsele vedete.

Este trist, dar este cat se poate de adevarat ca asa-zisul high-life bucurestean traieste inca sub amprenta kitchului. De fapt tristetea intervine atunci cand privim inainte si ne dam seama ca drumul spre estetizare si spre ceea ce britanici numesc cu eleganta lor specifica, common sense ( adica bun simt pe romaneste) este inca foarte lung.

Cu si mai mare tristete constat ca, in Romania zilelor noastre, o femeie va deveni cu atat mai celebra cu cat blondul este mai platinat ( desi si eu sunt blonda dar, „normala”), si numai in conditiile in care optezi pentru un acryl diamond nails, cu care sa iti deschizi tacticoasa poseta din ultima colectie The Hermes Birkin Bag.

Nu va interesa pe nimeni daca, la un eveniment vei vorbi despre bunul simt de lipsa caruia sufera atat de mult Romania, si nici daca vei vrea sa convingi oamenii ca asa nu mai merge, insa sigur vei fi remarcata daca la respectivul eveniment vei defila cu o rochie semnnata Cavalli.

Si pentru a face o apreciere cat mai aproape de realitate, curiozitatea mea despre dive si vedete a mers pana intr-acolo incat am deschis editiile online alre revistelor internationale de gossip. Am citit reviste de gen din SUA, Spania, Anglia, insa o dorinta mai mare de a fi celebru asa cum poseda romanul nu am intalnit. Asa numitele false vedete made in Romania sunt dispuse sa faca orice, doar de dragul de a apare in ziare. Lumea mondena autohtona este populata de astfel de vedete, iar nenorocirea vine din faptul ca aceasta lume este numita, in gluma as zice eu, high life, lumea buna. Nu va imbatati cu apa rece nu aceasra este lumea buna, lumea buna este cea despre care cu mandrie vorbeam la inceputul articolului.

Insa nimeni nu ne poate acuza de faptul ca suntem obsedati de celebritate, respectiv celebritati. Le vedem chipul „reconstruit plastic” peste tot, iar stilul lor de viata este atat de strident incat dupa parerea mea depaseste dramele lor personale. De cele mai multe ori comportamentul lor ne intriga, ne lasa cu gura cascata sau pur si simplu ne surprinde prin stupizenia de care pot da uneori dovada.

Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate
îţi vor vorbi de mine cu dreptate.
După ce n-am să mai fiu,
să nu spui: “Pentru mama-i târziu”.

Să ştii că am să râd în flori
şi c-am să-nconjur de multe ori
cu nourii şi cu ploaia ogrăzile
unde mi-am petrecut amiezile.

Dacă suferi, să mă chemi serile,
şi-am să vin lângă inima ta,
de-ar trebui să străbat zările
şi marea cu aripa mea.

Să nu te temi de faţa mea schimbată.
Să nu spui: “Mama n-a fost aşa niciodată!”
Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor
în arborii din faţa fereştrilor.

Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,
când am să vin lângă patul tău
şi-am să fac aerul răcoros,
scoborând toate stelele jos.

Ai să cunoşti că-i mama, după pace,
şi după felul în care totul tace -
durerea şi grija de mâine -
după mirosul de gutui şi pâine.

Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.
Eu, când am să văd soarele răsărind,
de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,
am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.

O vorba din popor suna cam asa: “Nu musca mana celui care te hraneste”! Dar ce se intampla atunci cand te simti “saturat” sau si mai grav cand nu iti mai ajunge hrana oferita? Multi dintre voi imi vor replica ca asa-i de cand lumea si pamantul. Si trebuie sa recunosc ca aveti perfecta dreptate.

Pentru ca daca stam bine sa ne gandim “cand IUDA a condus in Gadina Ghetsimani gloata de calai, IISUS li s-a adresat cu Prietenie. Ceilalti ucenici l-au parasit si ei, dar El a continuat sa ii iubeasca. A fost dat la moarte chiar de catre poporul Lui, insa El, in vreme ce se chinuia pe cruce, gol si in cea mai injositoare postura, nu i-a judecat, nu i-a privit cu manie, doar a strigat: Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac”!

Au trecut milenii de atunci iar TRADAREA a ramas parte in vietile noastre. Ne tradam unii pe altii prin fiecare rautate, prin fiecare judecata asupra aproapelui nostru, prin fiecare gest de egoism pe care il facem. Noi, prin fiecare tradare a noastra, nu facem altceva decat sa continuam ceea ce a inceput Iuda acum 2.000 de ani. Perceptele religioase ne spun ca daca Iuda s-ar fi intors la IISUS, noi astazi l-am fi cunoscut poate sub numele unui Sfant.

Noi ca popor trebuie sa luam aminte la cat de mult conteaza o alegere. O alegere care iti poate schimba destinul. Nici Iuda si nici romanul nu s-au nascut tradatori, totul tine de alegerea pe care o facem in viata: muscam mana celui care ne hraneste sau alegem cinstea si onestitatea. Avem optinunea unei Cai de urmat, alegerea este doar a noastra.

Din pacate, cei mai multi dintre noi ne intalnim cu religia de cel mult doua ori pe an, in restul timpului facem casa buna cu tradarea. Iar la acest capitol – romanul sta foarte bine. Stie, si chiar are dintii potriviti pentru a musca mana aproapelui. O face cu usurinta, pentru ca in Romania nimeni nu este arestat pentru marsavie si tradare, nici macar certat nu este pentru aceste lucruri.

Romania ultimilor 20 de ani s-a cufundat intr-o crunta anormalitate. Insa, ceea ce mi se pare mult mai tragic este faptul ca Romnia a devenit o tara tipic de normala in toata aceasta stare care ne inconjoara. Tragicul merge intr-atat incat, pe zi ce trece, nu numai ca ne obisnuim cu starea de indolenta, de tradare, de nepasare, pe cine si ce tradam, dar am ajuns sa ni se para fireasca tradarea, indolenta, nepasarea.

Probabil ca ar trebui sa imi fie rusine ca gandesc altfel, ca, personal, consider aceste trasaturi de caracter “defecte majore”. Nu mai vreau ca in Romania, oamenii care detesta “tradarea dar si pe tradatori, sa fie considerati anormali doar pentru simplu fapt ca lupta sa isi pastreze minima demnitate.

Asta este Romania, eterna si fascinanta Romanie, locul unde eu ma incapatanez sa fiu un om cinstit si corect si sa il iert pe cel care imi musca mana cu care il hranesc.

Este cat se poate de adevarat ca romanilor le place scandalul. Si nu este doar o vorba din popor sau o trasatura de caracter a romanilor. Locuind zi de zi in Romania nu ai cum sa nu observi aplecarea pe care o au romanii pentru toate soiurile de scandaluri – fie ca sunt politice sau mondene. Cam tot ce apare “de scandal” este de-a dreptul devorat. Si uite asa, viata romanilor pare un subiect delicious de barfe, scandaluri si discutii in statia de tramvai.

Nu mai este nici un secret in faptul ca romanii se hranesc zilnic cu barfe si scandal. Picanteiriile despre vedete, ciondanelile iscate intre vecini ii atrag pe romani ca un magnet. Mediocritatea in care traim ne impinge pe tot mai multi dintre noi catre acest veciu: scandalul.

Realitatea demonstreaza din ce in ce mai mult faptul ca reality show-urile si senzationalul atrag publicul din Romania, pentru ca romanii sunt mari amatori de emisiuni axate pe subiecte de scandal. Putini sunt cei care si recunosc lucrul acesta. Multi sustin ca vor sa vada emisiuni cu profil cultural sau afirma ca nu se uita la televizor si prefera sa citeasca o carte buna. Samanta de scandal tine de natura romaneasca si vine sa contrazica realitatea.

Aceeasi realitate in care traim demonstreaza si faptul ca romanii sunt capabili sa isi controleze opiniile, insa sunt dati de gol de consumul real. Aceasta este concluzia la care s-a ajuns in urma efectuarii, la inceputul lunii aprilie, a unui sondaj de opinie realizat de Institutul Roman pentru Evaluare si Strategie, despre evenimentele mondene din Romania.

Rezultatele studiul pun clar in evidenta aceasta trasatura de caracter a romanului. In timp ce doar 13% din romani spun ca evenimentele din viata persoanla a vedetelor, precum divorturile cuplurilor Monica – Irinel Columbeanu si Oana Zavoranu – Pepe – ar trebui facute publice, foarte multi romani stiu amanunte legate de aceste scandaluri.

Tot ceea ce ne inconjoara amplifica fascinatia romanilor pentru conflict, pentru scandal, pentru agresivitate. Pentru ca, trebuie sa recunoastem ca, conflictul a devenit modelul societatii romanesti, iar agresivitatea tine loc de model de reusita in viata.

Daca urmariti nu doar emisiunile tv, ci comportamentul de zi cu zi al romanilor veti putea constata cu usurinta ca scandalul la romani este la ordinea zilei. Daca sunteti foarte atenti veti observa ca romanii daca nu urla sau nu dau cu pumnul in masa nu se simt bine sau au impresia ca doar asa sunt ascultati.

Asa imi explic de ce noi romanii devoram toate subiectele de scandal, si toate emisiunile de acest tip. Pentru ca ele redau o parte a realitatii in care traim avand uneori chiar si o functie terapeutica pentru cei mai multi dintre noi.

Pentru crestini, Sfanta Sarbatoare de Paste constituie un moment de implinire spirituala, de retraire, practic, a celui mai important moment al crestinismului, si anume, Invierea Mantuitorului Iisus Hristos.

Este o perioada din viata nostra cand, scenariul cotidian capata noi dimensiuni. Duminica  Floriilor deschide Saptamana Patimilor, si fiecare zi a acestei durate semnifica o treapta pe care trebuie sa o trecem pentru a urca si cu sufletul, si cu trupul spre Inviere.

Nu vreau ca prin aceste articol sa tin o lectie despre crestinism, insa simt nevoia de a trece prin Saptamana Mare pregatindu-ma spiritual. Pentru ca este perioada in care noi toti trebuie sa incercam sa recuperam ceea ce nu am reusit sa facem pana acum. Personal consider ca Dumnezeu ne astepta pe fiecare si ne primeste la El pana in ultima clipa, consider ca niciodata nu este prea tarziu pentru a te apropia de Dumnezeu. Cred ca si pentru noi este suficient timp, important este sa o facem, si ceea ce este mai important este sa o facem din inima, nu din obligatii exterioare, ci din convingeri launtrice.

Este momentul in care trebuie sa luam aminte la cum petrecem aceste aceste zile, astfel incat la finalul lor sa putem avea puterea de a raspunde chemarii la Inviere.

Adeseori ne traim viata grabit, si cateodata chiar absent. De cele mai multe ori urgentele se aseaza tot mai mult inaintea lucrurilor importante. In fiecare zi gasim langa noi pe altcineva caruia ii acordam toata atentia noastra, si in aceeasi zi, seara, adormim inainte de a ne gandi, macar o secunda, la ceea ce ni s-a intamplat sau am simtit ieri.

In saptamana aceasta – in Saptamana Mare, a Patimilor, fiecare dintre noi ar trebui sa se intoarca spre sine si sa caute miracole in propria inima. Pentru ca aceasta perioada, desi trista, este cea mai frumoasa si profunda saptamana a credintei.

De aceea este foarte important cu ce ganduri incepem si strabatem Saptamana Patimilor. Personal o sa strabat aceasta perioada cu indrazneala exercitiului de a-mi primeni gandul, astfel incat sa ma pot indrepta catre Inviere cu demnitate si credinta. O sa strabat aceasta perioada cu promisiunea ca, niciodata, inainte de a aluneca in vis, sa nu mai uit sa imi spun rugaciunea, si sa ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate lucrurile frumoase care mi se intampla.

Astazi, simt nevoia sa vorbim despre colegi si colegialitate. O data cu aceasta nevoie au venit in mintea mea si vorbele lui Murphy ca suna asa: “Omul rational se adapteaza la lumea inconjuratoare; omul irational persista in incercarea de a adapta lumea din jur la el”

Stateam de vorba zilele trecute cu o buna prietena despre “colegul nostru, romanul”. De fapt discutia a pornit de la un adevar, potrivit caruia “in Romania, o zi de serviciu este o adevarata aventura”. In fiecare noua zi de serviciu aflam lucruri noi, nu neaparat numai de bine, pentru ca cine mai este, in Romania, astazi, innebunit dupa bine si frumos? Va recunosc cu mana pe inima ca, pana nu demult eram foarte optimista, credeam in notiunea de camaradenie, colegialitate.

Astazi, zambesc dar parca nu este zambetul mereu. Este un zambet care imi aduce aminte de faptul ca cele doua notiuni s-au pierdut pe drum. Treptat au fost inlocuite cu o atitudine  de indiferenta, au fost inlocuite cu un comportament grosolan si lipsit de respect . Din pacate acesta este crudul adevar.

Candva, intre colegi sau fata de altii, oamenii aveau o atitudine demna, chiar extraordinara. Astazi, nimic schimbat, colegii se comporta tot extraordinar, dar fara “extra”.

Din punctul meu de vedere, intr-o echipa, sunt oameni pe care ai timp sa ii cunosti si care te lasa sa ii cunosti. Despre acestia, va pot spune ca sunt grozavi si frumosi. Sunt oameni a caror prezenta se face simtita fie ca vrei, fie ca nu vrei. Ai placutul sentiment ca oamenii aceia se confunda cu echipa si atunci ii iei ca atare. Se spune ca “nimeni nu este de neinlocuit”, insa atunci cand iti pleaca un asemenea coleg, ramane un gol.

Am citit undeva ca o echipa are ca valori simtul scopului comun, o comunicare deschisa si o incredere si mai ales respect reciproc. Insa din pacate in Romania, lipsa de colegialitate pare sa nu mai aiba limite.

Charlie Chaplin, un nume pe care putini nu il cunosc. Bastonul, costumul sui, palaria neagra, ochii jucausi, acestea alcatuiesc imaginea lui Charlie Chaplin.

L-am descoperit pe Chaplin in copilarie, cand filmele lui ma faceau sa rad la orice gafa stupida. L-am descoperit pe Charlie Chaplin si la maturitate. Numai ca de data aceasta m-a facut sa plang, sa ma opresc macar un pic din vizionat si sa ma gandesc pret de cateva minute la conditia umana.

La inceputul acestui an, mi-am propus sa invat sa ma iubesc pe mine cu adevarat, inainte de orice si oricine. Poemul lui Charlie Chaplin – si asta pentru ca in week-endul acesta ne amintim de marele Chaplin – 16 aprilie 1889, ziua sa de nastere – imi va da o mana de ajutor in tema pentru acasa, si anume „Invata sa te iubesti mai mult”

”In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inteles ca in toate imprejurarile, ma aflam la locul potrivit, in momentul potrivit.
Si atunci, am putut sa ma linistesc.
Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Stima de sine.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am realizat ca nelinistea si suferinta mea emotionala, nu erau nimic altceva decat semnalul ca merg impotriva convingerilor mele.
Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Autenticitate

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa doresc o viata diferita si am inceput sa inteleg ca tot ceea ce mi se intampla, contribuie la dezvoltarea mea personala.
Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Maturitate.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inceput sa realizez ca este o greseala sa fortez o situatie sau o persoana, cu singurul scop de a obtine ceea ce doresc, stiind foarte bine ca nici acea persoana, nici eu insumi nu suntem pregatiti si ca nu este momentul …
Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Respect.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inceput sa ma eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situatii, tot ceea ce imi consuma energia. La inceput, ratiunea mea numea asta egoism.
Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Amor propriu.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa-mi mai fie teama de timpul liber si am renuntat sa mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astazi fac ceea ce este corect, ceea ce imi place, cand imi place si in ritmul meu.
Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Simplitate.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa mai caut sa am intotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cat de multe ori m-am inselat.
Astazi, am descoperit … Modestia.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa retraiesc trecutul şi sa ma preocup de viitor. Astazi, traiesc prezentul, acolo unde se petrece intreaga viata. Astazi traiesc clipa fiecarei zile.
Si aceasta se numeste … Plenitudine.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inteles ca ratiunea ma poate inşela şi dezamagi. Dar daca o pun in slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte pretios.
şi toate acestea inseamna … Sa ştii sa traiesti cu adevarat.”

Charlie Chaplin

Viata, din punctul meu de vedere, nu este facuta sa mori de grija altora, ci sa iti realizezi visele. Trebuie sa lasam prostelile, pentru ca ne pretindem oameni cu idei si cu aspiratii. Sper! Oamenii sunt din ce in ce mai ignoranti. Mai ales in domeniul in care activam, si anume showbiz. Aici, ignoranta este la ea acasa. Cei mai multi cred ca este la moda si ca suna inteligent.

Pentru a nu cadea captivi acestei “apucaturi” este bine sa ne amintim ca batranii au cate o vorba inteleapta pentru oricine si orice. De aceea, este bine sa nu ignoram proverbul “cainele moare de drum lung si prostul de grija altuia”. In ceea ce ma priveste, referitor la intelepciunea acestor vorbe am o parere personala. Daca o intelegeti si o contestati, as fi extrem de bucuroasa.

Drept urmare, primul lucru pe care mi s-a casunat astazi sunt nu cainii si oamenii cu grija altora. Aceasta vorba spune multe despre foarte multi dintre noi. De ce isi pierd oare oamenii timpul purtand de grija celor din jurul lor? Este o intrebare la care oricat de mult m-as chinui tot nu gasesc raspuns.

De un singur lucru sunt extrem de convinsa si anume, ca este mult mai greu sa rostesti o vorba buna decat sa arunci cu piatra in celalalt. Este infinit mai greu sa te bucuri atunci cand celui de langa tine ii merge mai bine decat tie, decat sa arunci cu vorbe urate despre lucruri si situatii pe care oricum nu ai cum sa le cunosti sau sa le intelegi cu adevarat din exterior.

La fel de convinsa sunt si de faptul ca este aproape imposibil sa ai puterea de a aplauda efortul cuiva decat sa il critici atunci cand nu ai initiativa si nici dorinta de a face ceva.

Nu as fi scris despre acest subiect daca nu m-as fi convins de o vreme incoace, ca “purtatul de grija” este in cel mai fericit caz – simptomatic, iar in cel mai nefericit caz – maniacal.

Aud ca o gramada de “prietene” din jurul meu, doamne glamoroase dupa cum se pretind, ma barfesc ca in codru, asta spre satisfactia propriului orgoliu, creind tot felul de basme cu Zmei si Ilene Cosanzene avandu-ma ca subiect principal. Iata unde ajunge orice femeie care indrazneste  sa fie altfel decat celelalte. Imi imaginez doar cu ce placere isi raspandesc “sinceritatile” pentru ca nu- i asa, barfa este ceva nimeni nu iubeste, dar place tuturor. Mi-a placut teribil de mult vorbele unui intelept atunci cand incerca sa defineasca barfitorul: “Barfa este ca un pantof vechi caruia limba nu-i sta niciodata la locul ei.” Exact asa le pot caracteriza si eu pe “pritenele” mele  au poate ar avea anumite frustrari, ar spune psihologul, sau complexatii.

In final, doresc sa descretesc fruntile celor care au fost atinsi de aceste cuvinte, relatand o istorioara care mie mi s-a parut hazlie, si din care, sunt convinsa, foarte multe “prietene” binevoitoare au de invatat: se spune ca, undeva in America, un tanar reporter, a dezvaluit faptul ca in cautarea de sensational scotocea prin lada de gunoi a unui secretar de stat american. Sunt convinsa ca printre lucrurile aruncate, reporterul a gasit si lucruri “de bine”, insa cu siguranta pe acestea nu le va da publicitatii niciodata.