Andreea Chirvasiu

Vreau sa va urez sa aveti parte de multa sanatate, fericire si iubire, tuturor celor care poarta numele Sfintilor Mihail si Gavril! La multi ani!

Pot spune ca fiecare anotimp are frumusetile lui. Oricat as incerca sa spun ca unul este mai frumos decat celalalt, nu reusesc si ma insel de fiecare data. Desi uneori nu recunosc acest lucru. Apoi, cand le privesc pe fiecare in parte, cand ma gandesc ce s-a intamplat cu mine de-a lungul celor patru anotimpuri, ce sentimente si trairi m-au incercat, recunosc, spasita, ca fiecare anotimp are partea lui unica si frumuseti pe care nu le regasesc in celelalte.

Dumnezeu a lasat aceste rosturi ale timpului de peste an, astfel incat noi sa primim cu bucurie fiecare trecere a noastra in timp. Dumnezeu a lasat ca fiecare schimbare a noastra, a timpului nostru, sa fie mai frumoasa si mai spectaculoasa. Dumnezeu a lasat ca, in fiecare an, noi sa putem sa adaugam la viata noastra experienta acelorasi anotimpuri, uneori mai frumoase, alteori pline de melancholia anilor trecuti, dar de fiecare data unice.

Cu adevarat aceasta toamna a fost minunata. A fost o toamna care mi-a umplut sufletul de bucurie si frumusete. Dumnezeu a vrut – si pentru asta ii multumesc – sa ne bucure sufletele prin cel mai minunat spectacol.

Sufletul meu multumeste toameni pentru toate zilele senine si insorite pe care le-am primit intr-o atat de multa culoare. In toamna aceasta am invatat “sa vad” spectacolul toamnei, cu frunze galben-aramii, cu frunze uscate, cu iarba palita, cu covor de frunze cazatoare. Si…cu foarte multa melancolie…”dulce melodie”. Este un spectacol ireal, de care nu ma satur. Si este o melancolie atat de apasatoare. Cum sa te saturi vreodata de ceva atat de frumos. Nimeni nu se satura de frumos niciodata. Dimpotriva, parca vreau mai mult.  Vreau sa merg pe covorul fosnaind de frunze fara sa ma intreb incotro. Vreau sa ma satur de furnze, flori tomnatice, copaci, cer. Vreau sa vad in fiecare colt de lume franturi de frumusete. Iubesc toamna pentru ca iubesc stugurii, iubesc merele, iubesc gutuile.

Toamna, Domnita mea de chihlimbar, nu este un anotimp rece, si nici pe departe nu este un anotimp trist. Pentru ca te rog pe tine, cititorule sa privesti dincolo de aparente, sa cauti dincolo de cuvinte, sa descoperi dincolo de infatisare, si ai sa gasesti frumusetea si misterul acestui anotimp.

Si atat cat a mai ramas din acest spectacol merita sa ne bucuram de el, merita sa  nu il lasam sa treaca pe langa noi. La anul va fi oricum altfel!

Singurul lucru care ramane este muzica lui Vivaldi Anotimpurile – Vivaldi

Dragii mei, vreau sa urez tuturor celor care poarta numele Sfantului Dumitru multa sanatate, fericire si iubire!

Bucurati-va de ziua de astazi alaturi de cei dragi voua!

La multi ani!

“Stai departe de oamenii care iti micsoreaza ambitia. Oamenii mici fac intotdeauna asta. Cei cu adevarat mari te fac sa te simti ca si tu poti deveni mare”.

Pentru noi, tinerii Romaniei de azi, fiecare zi pare a se desfasura pe muchia pariului facut intre viata si ambitie. Cine va castiga in cele din urma, ramane de vazut. De ce parte a baricadei ne vom situa depinde de noi. Un singur lucru este cert:  si anume, ca nimeni nu ne poate spune cat poate dura acest pariu. In aceasta lupta dintre viata si ambitie suntem noi. Iar la sfarsit…ne impartim. NOI, cei care reusim sa trecem foarte usor peste orice problema cu zambetul pe buze, fara a ne pierde increderea in noi, in ceilalti, in ziua de maine, noi, care in acel “maine” suntem la fel de optimisti, si  NOI, cei care la cel mai mic esec cedam, abandonam, nu reusim san e adunam fortele si sa mergem mai departe.

Ceea ce se intampla in Romania de astazi, ar trebui sa fie pentru noi o lectie despre ambitie, si nu in ultimul rand despre curaj. Aceasta lectie ar trebui sa ne invete ca indiferent de ceea ce ne rezerva soarta trebuie sa speram, trebuie sa luptam, trebuie sa gasim puterea de a merge mai departe.

Iar cand ambitia ta se intersecteaza cu sfera politica, cand ambitia ta este de a schimba lumea in care si tu traiesti, cand ambitia ta este de a-i face si pe ceilalti sa creada in propria ta reusita, atunci pariul despre care vorbeam nu ar mai trebui sa aiba doar simpla valoare de concurenta, ci ar trebui sa capete amploarea unui razboi personal, un razboi cu EU-ul tau. Si acest lucru este cu siguranta cea mai grea incercare. Este greu pentru ca nu toti oamenii vor sa creada acest lucru.

Cand ambitia ta vizeaza decapitarea unui sistem care se vede cu ochiul liber ca nu are nimic de-a face cu democratia, cu prosperitatea, cu demnitatea atunci rabdarea este o virtute. Atunci politica iti devine prieten iar oamenii trepte din drumul tau. Si in toata aceasta nebunie tu trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca poti, pentru ca vrei, pentru ca trebuie.

Iar lupta ta devine o onoare, o onoarea ce desfiinteaza razboiul. Atunci el nu mai exista, ci este doar o cale, un drum de parcurs, character si fairplay. Singura conditie este ca toti ceilalti din jurul tau sa fie pe faza.

Pariul cu ambitia este ca diferenta dintre rece si cald. Nu este prea sanatos, dar te caleste. Iti caleste spiritul si caracterul personal. Doar cei care castiga acest pariu devin Lideri. Devin oameni cu cap, si nu doar oameni al caror trup se termina la umeri.

Ieri, pe cand ma indreptam catre redactie, Ion Caramitru facea o declaratie pe un post de radio: “Marele artist Johnny Raducanu a plecat dintre noi”. Trist.

Intotdeauna l-am perceput pe marele artist ca pe un om ce isi facea meseria cu iubire si cu pasiune. Dar l-am perceput si ca pe un om singuratic care isi tinea geniul de mana asemenea unui copil.

Brusc, uitand parca de vestea trista, imi vin in minte franturi din interviurile televizate ale maestrului nostru Jonny. In ciuda tristetii, aceste reamintiri mi-au adus un zambet in coltul gurii. Nu este un zambet vesel, ci unul de resemnare. De resemnare in fata implacabilei morti, de resemnare fata de ceea ce inseamna celebritatea si ce poate da ea.

Imi amintesc de un interviu cu Mr. Jazz, cum i se mai spunea maestrului, un interviui publicat in urma cu aproximativ 15 ani. Intrebat ce si-ar dori de la celebritate, acesta a raspuns: “sa am o orchestra permanent alaturi si sa scriu compozitii, sa le orchestrez si sa le cant, sa le inregistrez si sa fac concerte. Mi-as dori o curticica de cinci metri patrati, un caine si o mata. Poate imi mai doresc cinci strazi in Manhattan care nu au nici o legatura cu restul planetei. Acolo este o planeta a muzicii, a bunului simt si a adevaratei democratii”.

Si nici nu si-a dorit prea mult. Iar acum la sfarsitul vietii, ce i-a adus celebritatea? O garsoniera plica cu carti de nici nu ai pe unde sa calci. Un pian plin cu fulare pentru a estompa acordurile si pentru a nu mai bate vecina in tavan atunci cand marele Johnny canta mult prea tare. Ce i-a adus celebritatea? O pensie amarata. Dar a ramas aici, in Romania si nu regreta acest lucru catusi de putin.

Vreau sa inchei aici cele cateva cuvinte despre Mr. Jazz inainte de a-mi fi mult prea rusine.

Va las in schim sa cititi si sa va delectati cu unul dintre cele mai frumoase si sincere interviuri pe care le-a oferit Marele Johnny:

„Cred in Duke Ellington, in John Coltrane si in Louis Armstrong. In jazz, Armstrong e Beethoven.

Cand ma uit in jur si vad cati ignoranti se cred specialisti, imi dau seama ca numai un part de-al meu face cat tot ce stiu ei. Ce talentat sunt!

Odată, la Paris, un indian cu turban mi-a ghicit in palma ca o sa fiu cineva important.

As fi avut veleitati de gangster. Nu de gainar, ci de gangster justitiar. Azi nici mitocanii nu mai sunt ca altadata. Pe vremuri mai citeau cate-o carte.

Imi plac femeile inteligente si emancipate. N-am gasit pana acum femeia vietii mele. Totdeauna a fost o aurora falsa si am inchis ochii.

Intr-o relatie de cuplu totul e sa stii sa umpli gaurile din cascaval. Niciodata nu-i poti oferi celuilalt totul. Eu o imping sa mearga si la altul.

Nici o fată inteligenta, desteapta si emancipata nu e usa de biserica.

In casa mea n-a intrat nici o proasta. Daca a intrat proasta, a iesit desteapta

Un copil?! Nu cred ca mi-as fi dorit. N-am vrut sa intru in programul national de multiplicare a rasei.

La 20 de ani iubirea ti-o decid altii. La 30 e o confuzie, din care uneori se mai nasc si copii. La 50 de ani incepe sa se apropie de adevar. La 76 de ani… nu mai e nici o iubire. Am iubit pana la varsta asta ai a ieşit un … Acum am doar relatii.

Politica nu mi-a placut niciodata. Ce dracu’ sa-mi placa la ea?!

Dacă e ceva ce regret in viata asta e ca n-am putut sa arunc in aer comunismul. Si ce e si mai jalnic e ca nici acum nu pot.

Modestia e lucru mare. Eu m-am ingamfat la batranete. La 40 de ani se spunea ca sunt cel mai bun contrabasist din Europa si mi se urcase la cap. Orgoliul nu merge mana in mana cu arta. Inspiraaia nu vine decat pe suflet curat, ca intr‑un lan de grau unde vantul arunca doi-trei maci.

Cea mai bună lectie pe care am invatat-o este simtul masurii. Excesele sunt pentru acasa, intre patru pereti.”

De cateva luni bune, timpul meu de lucru este consumat in totalitate de interviuri. Stati linistiti! Nu eu sunt cea intervievata, nu acord interviuri in stanga si in dreapta din simplul motiv ca am prea multe lucruri de facut, sau altfel spus sunt persoana care tace si face.

Asadar, interviurile sunt organizate, intrucat, in calitate de angajator am postat pe site-urile de joburi intentia mea de a angaja. Anuntul meu se referea la un post de asistent manager, dar acum realizez ca ar fi trebuit sa sune mult mai simplu decat acest americanism preluat cu atata sarg de intreaga societate romaneasca. “Caut un tanar/tanara care vrea sa munceasca.

In prima faza m-am bucurat cand am vazut ca au fost postate peste 2.000 de CV-uri. Din pacate nu peste mult timp aveam sa constat ca bucuria de la inceput avea sa se transforme in amaraciune. Cat de mult m-am inselat in privinta tinerilor de astazi. Si cat de diferiti sunt de noi ca generatie.

O spun cu regret – o generatie de lenesi si inadaptati la locul de munca, asta dezvolta scolile de astazi. Experienta interviurilor pentru angajare imi creioneaza cu usurinta portretul tanarului de pana in 25 de ani: absolvent de liceu sau facultate, care se misca greu atunci cand vine vorba de a pune osul la treaba. Si mai are o “calitate”- nici macar nu se prezinta la intreviu pentru a vedea ce oferta de angajare are, desi isi face amabil si respectuos o programare.

Din discutiile cu tinerii, care au avut amabilitatea de a se prezenta la intreviu, am inteles ca asteptarile lor variaza destul de mult.  Privindu-i atenta, cu ochiul psihologului, as putea spune fara ezitare ca, tinerii care nu au nici macar o zi de munca au mai multe asteptari in zona salariului, vor bonuri de masa, telefon platit, automobil de serviciu, de ore suplimentare nici pomeneala. Si asta in timp ce tinerii care stiu cu ce se mananca un loc de munca pun mai mult accent pe respect, pe recunoasterea meritelor, pe colegialitate si corectitudine.

Intotdeauna mi-am privit meseria ca pe un ideal, si niciodata nu mi-am pus intrebarea “cum arata jobul ideal”?, pentru ca niciodata nu m-am vazut facand altceva decat fac acum. Si nici nu voi face.

Intrebarea pe care eu nu mi-am pus-o niciodata le-am adresat-o lor. S-au eschivat in a oferi un raspuns, dar printre frazele lor bolborosite am inteles ca cei mai multi dintre ei isi doresc un loc de munca fara munca, fara responsabilitati. La fel de multi sunt si cei care nu isi doresc nimic altceva decat joburi platite cu bani multi, cererea fiind mare, iar oferta practic nu exista.

Mi-as fi dorit ca toti acesti tineri sa imi raspunda ca jobul ideal este acela unde este gasita vocatia, placerea muncii si satisfactia profesionala. Daca eu voi gasi sau nu un om dornic sa muncesca, si care sa mai fie si de incredere, asta nu mai are nici o importanta.

Important este pericolul in care ne arunca tinerii din ziua de astazi. Noi, generatia de 30 de ani, vom imbatrani, pentru ca asa este viata, si va veni o zi cand vom ajunge sa depindem de tinerii de astazi, asa cum pensionarii de astazi depind de noi. Oare o vom putea face?

Mi-e tare teama ca NU! Tinerii de astazi nu sunt preocupati de viitor. Singurele preocupari vizeaza programele TV si retelele de socializare. Tinerii de astazi asteapta ca familia sau pritenii sa le gaseasca un loc de munca, sa lucreze in locul lor eventual.

Din toata aceasta experienta pot spune cu mana pe inima ca obiceiul de a lenevi si aceasta alegere a tinerilor de a nu munci are legatura cu modelele de success din societatea romaneasca. Tinerii  au ca modele oameni care au facut bani prin modalitati ciudate si traiesc din speculatii financiare. Aici vina apartine noua, celor care lucram in mass media. Noi suntem principalii vinovati. Pentru ca noi suntem cei care promovam, uneori pana la epuizare, aceste modele.

Ar trebui sa ne asumam aceasta vina. Si poate mai presus de asumare ar trebui sa schimbam starea lucrurilor. Avem puterea aceasta. Pentru ca in orice societate civilizata, in orice democratie originala, presa este a patra putere in stat. Si totul este atat de simplu. Pierdem cateva puncte de audienta, dar castigam tinerii.

Astazi vreau sa scriu pe blog  despre Cer, Luna, Stele. De ce? Pentru ca mi se pare un loc desavarsit. Un loc unde este multa liniste, unde nu este aglomeratie, un loc unde oamenii  nu au apucat sa faca prea mult mizerie.

Celia – Printre stele

Recunosc ca sunt fascinata de Stele de cand eram mica. Fascinatia nu pare a ma fi parasit nici acum, pentru ca ma surprind in repetate randuri ca privesc spre Cer, ca imi palce sa recunosc forme pe cer, si sa patrund in tainele constelatiilor. Ma surprind aratand  cu degetul spre Ursa Mica sau Ursa Mare, si caut din priviri Steaua Polara – stiati ca aceasta stea nu isi misca niciodata pozitia pe cer indicand navigatorilor directia Nord?

Cand eram mica imi imaginam Cerul ca pe o implinire a dorintelor de aici de pe Pamant. De atunci am crescut evident, am ajuns la maturitate insa perceptia nu pare a se fi schimbat. Astazi il simt la fel, il privesc in imensitatea si nemarginirea lui, ma orbesc uneori stelele, dar cred in continuare in bunatatea Lui. Oamenii de stiinta, cercetatorii se grabesc sa afirme care mai de care ca in nu stiu ce an Universul va fi populat, cauta cu disperare extraterestii, insa nu realizeaza nimeni ca acolo, este deja cineva. Acolo sunt prietenii mei, locuiesc printre stele, am adresa lor si stiu exact unde sa ii gasesc – sunt Ingerii.

Iubesc Cerul, Stele si Luna. Si nu pot sa spun ca, dintre toate trei, exista una care se bucura de mai multa dragoste din partea mea. Le iubesc pe toate trei cu aceeasi unitate de masura.

Iubesc Cerul pentru ca este frumos, pentru ca niciodata nu este la fel, si am incercat sa il surprind de mii si mii de ori.

Iubesc Cerul pentru oricat de plin de minunatii ar fi Pamantul, exista ceva mult mai frumos decat toate aceste minunatii, si anume frumusetea Cerului. Crezi ca acest lucru este imposibil?

Eu iti raspund: deloc. Cerul este un loc unic, minunat as putea spune. Cred ca frumusetea Lui vine tocmai din faptul ca, acolo, timpul nu are bariera, nu are nici o limita.

Iubesc Cerul pentru ca spre deosebire de frumusetile Pamantului, spre deosebire de noi, cei de aici, frumusetea Cerului nu este trecatoare, este o frumusete care nu apune niciodata, este vesnica am putea spune.

Si din iubire pentru Cer incerc sa traiesc, frumos, aici pe Pamant, sa traiesc frumos cat este omeneste posibil si cu grija ca frumusetea mea pamanteana sa imi asigure un loc in maretie lui vesnica.

Iubesc Luna pentru ca imi lumineaza noptile, fiind o persoana careia ii este extrem de frica de intuneric. Iubesc Luna pentru ca este aliatul indragostitilor. Toate iubirile mele traite sau netraite s-au consumat sub clar de luna. Iubesc Luna asemenea cavalerilor care promiteau iubitelor Luna de pe Cer.

Iar Stelele…le iubesc pentru stralucirea lor, pentru cum stiu sa tainuiasca secrete, milioane de secrete. Cu stelele vorbesti si cand esti vesel, dar si cand esti trist. Stelele iti stiu povestea, deziluzia sau deznadejdea. Te asculta, te privesc, te mangaie, si…tac.

De acea iubesc Stelele, Luna si Cerul! Candva am sa ma intalnesc cu ele!

Vorbeste marea

Nu stiu daca v-am mai spus, dar iubesc cu disperare vara. Iubesc soarele, iubesc caldura, iubesc marea. Daca ar fi permanent vara nu m-as supara chiar deloc. Iubesc vara si tot ce aduce cu ea, nopti calde, cirese, marea, cerul ei senin din fiecare dimineata. Iubesc vara si pentru ca este plina de flori. De ar fi vara neincetat, am trai mai mult in lumina, pana inr-acolo incat ne-am transforma noi in lumina. De ar fi vara neincetat am vedea mai mult soarele, si am ajunge sa stralucim ca el, si asa poate ne-am iubi mai mult.

Si, Doamne, cat de mult iubesc vara! Imi place chiar si atunci cand ploua vara, pentru ca in general sunt ploi calde, simti cum stropii de ploaie calduti se astern pe tine, iti mangaie corpul incins de soarele arzator. Ce frumos visez eu vara!

Dar cel mai mult si mai mult dintre toate, iubesc Marea. Nu pot sa ii scriu numele cu litera mica, ci doar cu litera mare, pentru ca ea, Marea, este Doamna sufletului meu. Sunt clipe cand ma confund cu Ea, cu rasuflarea ei sarata, pentru ca Marea mea freamata de dor, ca si mine,  este uneori trista, dar intotdeauana ferma si puternica atunci cand priveste spre tarm. Poate de aceea iubesc Marea, si ma intorc de fiecare data la Ea, dupa ierni reci si anotimpuri straine sufletului meu.

Iubesc Marea de copila, si imi amintesc ca imi placea sa cred ca pot asculta Marea lipindu-mi urechea de cochilia unui melc imens. Si chiar si astazi, dupa toate explicatiile mai mult sau mai putin stiintifice, continui sa cred ca Marea se aude in melci.

Iubesc Marea! Iubesc sa adorm langa ea in fiecare seara de vara, sa ma las arsa de soare si ametita de caldura, sa imi ridic privirea catre stele fara sa ma intreb de ce le privesc, fara sa ma intreb care este destinul meu, pentru ca in acele clipe stiu exact care este. Stiu exact ca atunci cand Ea te imbratiseaza in unicul sau fel, tandru si violent in acelasi timp, poti avea si Iubirea si Marea.

Iubesc Marea ca pe sufletul meu! Adesea chiar cred ca Marea este cu adevarat sufletul meu. Pentru ca Marea ma face sa ma simt cea mai frumoasa femeie a lumii.

Iubesc Marea pentru intinderea ei fara sfarsit, pentru culoarea ei, pentru parfumul pe care il imprastie pretutindeni. Marea mi se potriverste ca fundal pentru suflet.

Cu hohotot din genuni
Vorbeste marea
Despre corabii scufudate in furtuni
Si despre visatori
Plecati de-atatea ori in van
Spre infinitele carari
Din patru zari..

Dar cand vantul obosit
Printre nori s-a risipit
Iar soarele saruta marea
In betia de culori
Mii de valuri par viori
Purtand pe struna lor visarea
Cand pe cer un pescarus
Se avanta jucaus
Si neinfrant stabate zarea
Sub seninul nesfarsit
Orisice indragostit
Vorbeste fericït cu marea…

“Scriitorul, dramaturgul si cronicarul sportiv, Fanus Neagu, a murit in noaptea de luni spre marti, la Spitalul Elias din Capitala, in urma unei indelungi suferinte”, este stirea care mi-a intunecat ziua, o zi in care mi-e rusine ca fac parte din lumea mass-media.

De ce mi-e rusine? Cum sa nu imi fie rusine cand presa romaneasca are condeie butucanoase?

Si cum as putea sa ii aduc acum un ultim omagiu unui om de presa si cultura, cand El, mastrul, a plecat dintre noi suparat si dezamagit. Dar poate de acolo de Sus, ne va ierta, intelegand pentru a nu stiu cata oara ca o hartie nu poate opune rezistenta, ea, hartia, suportand orice.

De ce mi-e rusine? Mi-e rusine de cuvintele lui Fanus Neagu insiruite intr-o scrisoare pe care i-a trimis-o prietenului sau, Marius Tuca:

“In numele amictiei ce ne leaga, te rog sa inserezi in Jurnalul National aceste randuri adresate multor ziaristi sau reporteri din mass-media centrală, tineri sau mai putin tineri, dar toţi de o seama cu barbaria.

Va e foame de moarte de ne cuutaţi prin toate spitalele? Aşteptati-o cu încredere in pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întalnire. Cei care nu ma credeti, puneti mana pe o lama si ascutiti-o pe venele de la o mana. Straniu e faptul ca majoritatea dintre voi vor muri fara sa se fi născut.

Eu stiu sa îndur, varsta m-a învaţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-ingroziti cand ma îngropati a doua oara în decurs de sase luni. Va întreb: o faceti din pustiu sufletesc sau din cea mai elementara lipsa de constiinta profesionala?

Apoi, ce bucurie va trezeste suferinta altora? Si, mai ales, pentru ce ne vreti dincolo de dincolo? Literatura nu cititi, prin urmare nici cartile mele, la film nu mergeti, la teatru nici atat.

Imi închipui cu toata sinceritatea ca nici de urat nu ne urati. Atunci nu incape decat o singura explicatie: sunteti manati cu biciul de patronii vostri sa aduceti stiri ce sa sature asteptarile unui public, de voi insiva format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzationalism ieftin, erotism vulgar etc.

As mai avea destule sa va spun, dar ma opresc aici, incheind cu fraza unui mare scriitor rus (voi, se intelege, ati fi vrut sa fie unul american, dar n-am ce face): «Urat mai traiti, domnilor!”

Te rugam sa ne ierti Maestre pentru toate cele cu care te-am suparat.

Abia astept Bookfest-ul. Voi nu? Sincer pentru mine Salonul International de Carte este un eveniment pe care nu il ratez niciodata. Tocmai de aceea postarea mea de astazi pe blog se adreseaza prietenilor cartii. Iar daca ati iesit grabit de la Metrou si nu ati insfacat  din mers revista „Sapte seri” va spun ca Bookfest isi va deschide portile anul acesta la 25 mai. Si credeti-ma pe cuvant, CARTEA merita intotdeauna sa ii aloci din timpul tau valoros, din energia si din viata ta.

Am iubit cartile de cand ma stiu. De cand ma stiu am fost inconjurata de carti. Le iubesc si in acelasi timp le port o recunostinta vesnica. De ce le iubesc? Pentru ca fiecare carte citita a fost traita, iubita si integrata sufletului meu. De ce le sunt recunoscatoare? Pentru ca fiecare fila, fiecare rand frumos tiparit mi-a deschis un drum, mi-a schimbat un unghi de vedere, uneori mi-a schimbat gandirea in asamblul ei. Dar dintre toate cel mai mult, multumesc cartilor ca m-au scapat de prejudecati, de gandiri preconcepute, le multumesc pentru ca m-au revolutionat ca om.

Printre ele, Cartile, ma simt cel mai bine. Printre cele noi. Si printre cele vechi. Inainte de a citi o carte noua imi place sa o rasfoiesc. Pentru ca filele usor lipite intre ele raspandesc aroma tiparului si a cernelurilor. Iar cand pasii ma poarta prin anticariate, imi place la nebunie sa pipai cartile vechi, sa le adulmec povestile si lumea de demult cuprinsa intre copertile lor cartonate. Si atunci simt cel mai bine irepetabilitatea timpului.

Poate va intrebati de ce sunt fericita si de ce am intitulat asa aceasta postare. Desi perceptia mea era ca in Romania sunt din ce in ce mai putini cei care pun mana pe o carte, zilele trecute cautand sa vad care este programul pentru Bookfest, am gasit postat pe net un sondaj din care rezulta ca 75,7 dintre romani citesc cel putin o data pe luna, iar dintre acestia – 23% citesc zilnic. Nu sariti, intr-adevar nu este un procent satisfacator, dar este multumitor fata de anii precedenti. Este bine ca macar acum ne dam seama cat este de adevarat proverbul „daca ai carte ai parte”. Si tot din convingere va spun ca un om cu carte, un om citit are parte de tot ce este mai frumos pe lumea aceasta incepand de la informatie pana la sentimentul minunat al cunoasterii.

Nu trebuie sa ne ferim de citit. Pentru ca fara sa stii poate veni un timp cand simti ca poate ai ceva de zis. Poate nu pentru cei multi, doar conteaza sa spui, si atunci vei scrie ceea ce crezi ca merita sa fie afirmat si cunoscut. Pentru ce? Sau pentru cine? Ei bine pentru cei care vor sa iti citeasca „gandurile”.