Andreea Chirvasiu

“Stai departe de oamenii care iti micsoreaza ambitia. Oamenii mici fac intotdeauna asta. Cei cu adevarat mari te fac sa te simti ca si tu poti deveni mare”.

Pentru noi, tinerii Romaniei de azi, fiecare zi pare a se desfasura pe muchia pariului facut intre viata si ambitie. Cine va castiga in cele din urma, ramane de vazut. De ce parte a baricadei ne vom situa depinde de noi. Un singur lucru este cert:  si anume, ca nimeni nu ne poate spune cat poate dura acest pariu. In aceasta lupta dintre viata si ambitie suntem noi. Iar la sfarsit…ne impartim. NOI, cei care reusim sa trecem foarte usor peste orice problema cu zambetul pe buze, fara a ne pierde increderea in noi, in ceilalti, in ziua de maine, noi, care in acel “maine” suntem la fel de optimisti, si  NOI, cei care la cel mai mic esec cedam, abandonam, nu reusim san e adunam fortele si sa mergem mai departe.

Ceea ce se intampla in Romania de astazi, ar trebui sa fie pentru noi o lectie despre ambitie, si nu in ultimul rand despre curaj. Aceasta lectie ar trebui sa ne invete ca indiferent de ceea ce ne rezerva soarta trebuie sa speram, trebuie sa luptam, trebuie sa gasim puterea de a merge mai departe.

Iar cand ambitia ta se intersecteaza cu sfera politica, cand ambitia ta este de a schimba lumea in care si tu traiesti, cand ambitia ta este de a-i face si pe ceilalti sa creada in propria ta reusita, atunci pariul despre care vorbeam nu ar mai trebui sa aiba doar simpla valoare de concurenta, ci ar trebui sa capete amploarea unui razboi personal, un razboi cu EU-ul tau. Si acest lucru este cu siguranta cea mai grea incercare. Este greu pentru ca nu toti oamenii vor sa creada acest lucru.

Cand ambitia ta vizeaza decapitarea unui sistem care se vede cu ochiul liber ca nu are nimic de-a face cu democratia, cu prosperitatea, cu demnitatea atunci rabdarea este o virtute. Atunci politica iti devine prieten iar oamenii trepte din drumul tau. Si in toata aceasta nebunie tu trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca poti, pentru ca vrei, pentru ca trebuie.

Iar lupta ta devine o onoare, o onoarea ce desfiinteaza razboiul. Atunci el nu mai exista, ci este doar o cale, un drum de parcurs, character si fairplay. Singura conditie este ca toti ceilalti din jurul tau sa fie pe faza.

Pariul cu ambitia este ca diferenta dintre rece si cald. Nu este prea sanatos, dar te caleste. Iti caleste spiritul si caracterul personal. Doar cei care castiga acest pariu devin Lideri. Devin oameni cu cap, si nu doar oameni al caror trup se termina la umeri.

Ieri, pe cand ma indreptam catre redactie, Ion Caramitru facea o declaratie pe un post de radio: “Marele artist Johnny Raducanu a plecat dintre noi”. Trist.

Intotdeauna l-am perceput pe marele artist ca pe un om ce isi facea meseria cu iubire si cu pasiune. Dar l-am perceput si ca pe un om singuratic care isi tinea geniul de mana asemenea unui copil.

Brusc, uitand parca de vestea trista, imi vin in minte franturi din interviurile televizate ale maestrului nostru Jonny. In ciuda tristetii, aceste reamintiri mi-au adus un zambet in coltul gurii. Nu este un zambet vesel, ci unul de resemnare. De resemnare in fata implacabilei morti, de resemnare fata de ceea ce inseamna celebritatea si ce poate da ea.

Imi amintesc de un interviu cu Mr. Jazz, cum i se mai spunea maestrului, un interviui publicat in urma cu aproximativ 15 ani. Intrebat ce si-ar dori de la celebritate, acesta a raspuns: “sa am o orchestra permanent alaturi si sa scriu compozitii, sa le orchestrez si sa le cant, sa le inregistrez si sa fac concerte. Mi-as dori o curticica de cinci metri patrati, un caine si o mata. Poate imi mai doresc cinci strazi in Manhattan care nu au nici o legatura cu restul planetei. Acolo este o planeta a muzicii, a bunului simt si a adevaratei democratii”.

Si nici nu si-a dorit prea mult. Iar acum la sfarsitul vietii, ce i-a adus celebritatea? O garsoniera plica cu carti de nici nu ai pe unde sa calci. Un pian plin cu fulare pentru a estompa acordurile si pentru a nu mai bate vecina in tavan atunci cand marele Johnny canta mult prea tare. Ce i-a adus celebritatea? O pensie amarata. Dar a ramas aici, in Romania si nu regreta acest lucru catusi de putin.

Vreau sa inchei aici cele cateva cuvinte despre Mr. Jazz inainte de a-mi fi mult prea rusine.

Va las in schim sa cititi si sa va delectati cu unul dintre cele mai frumoase si sincere interviuri pe care le-a oferit Marele Johnny:

„Cred in Duke Ellington, in John Coltrane si in Louis Armstrong. In jazz, Armstrong e Beethoven.

Cand ma uit in jur si vad cati ignoranti se cred specialisti, imi dau seama ca numai un part de-al meu face cat tot ce stiu ei. Ce talentat sunt!

Odată, la Paris, un indian cu turban mi-a ghicit in palma ca o sa fiu cineva important.

As fi avut veleitati de gangster. Nu de gainar, ci de gangster justitiar. Azi nici mitocanii nu mai sunt ca altadata. Pe vremuri mai citeau cate-o carte.

Imi plac femeile inteligente si emancipate. N-am gasit pana acum femeia vietii mele. Totdeauna a fost o aurora falsa si am inchis ochii.

Intr-o relatie de cuplu totul e sa stii sa umpli gaurile din cascaval. Niciodata nu-i poti oferi celuilalt totul. Eu o imping sa mearga si la altul.

Nici o fată inteligenta, desteapta si emancipata nu e usa de biserica.

In casa mea n-a intrat nici o proasta. Daca a intrat proasta, a iesit desteapta

Un copil?! Nu cred ca mi-as fi dorit. N-am vrut sa intru in programul national de multiplicare a rasei.

La 20 de ani iubirea ti-o decid altii. La 30 e o confuzie, din care uneori se mai nasc si copii. La 50 de ani incepe sa se apropie de adevar. La 76 de ani… nu mai e nici o iubire. Am iubit pana la varsta asta ai a ieşit un … Acum am doar relatii.

Politica nu mi-a placut niciodata. Ce dracu’ sa-mi placa la ea?!

Dacă e ceva ce regret in viata asta e ca n-am putut sa arunc in aer comunismul. Si ce e si mai jalnic e ca nici acum nu pot.

Modestia e lucru mare. Eu m-am ingamfat la batranete. La 40 de ani se spunea ca sunt cel mai bun contrabasist din Europa si mi se urcase la cap. Orgoliul nu merge mana in mana cu arta. Inspiraaia nu vine decat pe suflet curat, ca intr‑un lan de grau unde vantul arunca doi-trei maci.

Cea mai bună lectie pe care am invatat-o este simtul masurii. Excesele sunt pentru acasa, intre patru pereti.”

De cateva luni bune, timpul meu de lucru este consumat in totalitate de interviuri. Stati linistiti! Nu eu sunt cea intervievata, nu acord interviuri in stanga si in dreapta din simplul motiv ca am prea multe lucruri de facut, sau altfel spus sunt persoana care tace si face.

Asadar, interviurile sunt organizate, intrucat, in calitate de angajator am postat pe site-urile de joburi intentia mea de a angaja. Anuntul meu se referea la un post de asistent manager, dar acum realizez ca ar fi trebuit sa sune mult mai simplu decat acest americanism preluat cu atata sarg de intreaga societate romaneasca. “Caut un tanar/tanara care vrea sa munceasca.

In prima faza m-am bucurat cand am vazut ca au fost postate peste 2.000 de CV-uri. Din pacate nu peste mult timp aveam sa constat ca bucuria de la inceput avea sa se transforme in amaraciune. Cat de mult m-am inselat in privinta tinerilor de astazi. Si cat de diferiti sunt de noi ca generatie.

O spun cu regret – o generatie de lenesi si inadaptati la locul de munca, asta dezvolta scolile de astazi. Experienta interviurilor pentru angajare imi creioneaza cu usurinta portretul tanarului de pana in 25 de ani: absolvent de liceu sau facultate, care se misca greu atunci cand vine vorba de a pune osul la treaba. Si mai are o “calitate”- nici macar nu se prezinta la intreviu pentru a vedea ce oferta de angajare are, desi isi face amabil si respectuos o programare.

Din discutiile cu tinerii, care au avut amabilitatea de a se prezenta la intreviu, am inteles ca asteptarile lor variaza destul de mult.  Privindu-i atenta, cu ochiul psihologului, as putea spune fara ezitare ca, tinerii care nu au nici macar o zi de munca au mai multe asteptari in zona salariului, vor bonuri de masa, telefon platit, automobil de serviciu, de ore suplimentare nici pomeneala. Si asta in timp ce tinerii care stiu cu ce se mananca un loc de munca pun mai mult accent pe respect, pe recunoasterea meritelor, pe colegialitate si corectitudine.

Intotdeauna mi-am privit meseria ca pe un ideal, si niciodata nu mi-am pus intrebarea “cum arata jobul ideal”?, pentru ca niciodata nu m-am vazut facand altceva decat fac acum. Si nici nu voi face.

Intrebarea pe care eu nu mi-am pus-o niciodata le-am adresat-o lor. S-au eschivat in a oferi un raspuns, dar printre frazele lor bolborosite am inteles ca cei mai multi dintre ei isi doresc un loc de munca fara munca, fara responsabilitati. La fel de multi sunt si cei care nu isi doresc nimic altceva decat joburi platite cu bani multi, cererea fiind mare, iar oferta practic nu exista.

Mi-as fi dorit ca toti acesti tineri sa imi raspunda ca jobul ideal este acela unde este gasita vocatia, placerea muncii si satisfactia profesionala. Daca eu voi gasi sau nu un om dornic sa muncesca, si care sa mai fie si de incredere, asta nu mai are nici o importanta.

Important este pericolul in care ne arunca tinerii din ziua de astazi. Noi, generatia de 30 de ani, vom imbatrani, pentru ca asa este viata, si va veni o zi cand vom ajunge sa depindem de tinerii de astazi, asa cum pensionarii de astazi depind de noi. Oare o vom putea face?

Mi-e tare teama ca NU! Tinerii de astazi nu sunt preocupati de viitor. Singurele preocupari vizeaza programele TV si retelele de socializare. Tinerii de astazi asteapta ca familia sau pritenii sa le gaseasca un loc de munca, sa lucreze in locul lor eventual.

Din toata aceasta experienta pot spune cu mana pe inima ca obiceiul de a lenevi si aceasta alegere a tinerilor de a nu munci are legatura cu modelele de success din societatea romaneasca. Tinerii  au ca modele oameni care au facut bani prin modalitati ciudate si traiesc din speculatii financiare. Aici vina apartine noua, celor care lucram in mass media. Noi suntem principalii vinovati. Pentru ca noi suntem cei care promovam, uneori pana la epuizare, aceste modele.

Ar trebui sa ne asumam aceasta vina. Si poate mai presus de asumare ar trebui sa schimbam starea lucrurilor. Avem puterea aceasta. Pentru ca in orice societate civilizata, in orice democratie originala, presa este a patra putere in stat. Si totul este atat de simplu. Pierdem cateva puncte de audienta, dar castigam tinerii.